Pe uliţa ce traverseazã România
am trecut în aceastã dimineaţã, devreme,
pãşind agale, la braţ cu istoria
scrisã în binecuvântãri şi blesteme.
Undeva înainte l-am vãzut pe Ştefan
purtând într-o mânã o cruce de lemn
şi-n cealaltã un paloş pe care scria
un vers eminescian şi-un îndemn.
M-am oprit la o casã în care ştiam
cã locuieşte Brâncoveanu cu cei patru fii
şi-am vãzut pe fereastrã, la lumina unei lãmpi,
un potir, un Ceaslov şi vreo şase lacrimi vii.
Pe margini, în iarba pânã la genunchi,
mirosea a sulfinã şi a sânge de om
şi se vedea cum Nicã alerga prin grãdini
şi cum Porumbescu compunea sub un pom.
Nişte ţepe medievale înalte strãjuiau
o încrucişare cu un drum comercial şi destine,
deasupra Vlaicu survola asfinţitul
şi-ntr-un colţ Bãlcescu scria un basm cu suspine.
Pe uliţa ce traverseazã în lung şi în cer România
am trecut în acestã zi spre apus,
pãşind, discret, alãturi cu Burebista,
cu Cantemir, cu Horea şi mai ales cu Iisus.
