Azi-noapte-am stat de vorbã
cu florile de crin
la margine de vreme
ca-ntr-un cavou de piatrã
ce îl ascunde-n pântec
un castru bizantin
obişnuit cu lipsa
lãsãrilor la vatrã.
Azi-noapte-am prins de veste
ca vindecat de vrajã
cã cei fugiţi din lume
şi din istoria firii
nu-s dezertori nemernici
ci sfinţi ce stau de strajã
cu flori de crin în mânã
pe zidul mãnãstirii.
ANTIPRIMÄ‚VARÄ‚
Iartã, Doamne, iartã, de mai poţi ierta,
primãvara asta tristã, de metal,
care nu mai ştie sau poate nu vrea
sã restaureze regnul vegetal.
Dacã e de vinã trandafirul mov
ce stã la reverul pãdurii de soc
fã din mine-acuma un al doilea Iov
ca sã ispãşesc eu patima în foc.
Dacã-i vinovatã frunza de stejar
sau izvorul tainic din umbra de brad
schimbã-mã în jalea plânsului cu-amar
ce preface noapte în luciri de jad.
Iartã, Doamne, iartã, cumplitul pãcat
al acestui veşted anotimp duşman
care nu mai ştie sau poate-a uitat
sã restaureze sufletul uman.
DEPÄ‚RTARE DE PIATRÄ‚
Şi iar mã doare distanţa
dintre Tu şi eu,
e aceeaşi durere
şi poate totuşi alta,
sunt fariseu
sunt fariseu
sunt fariseu...
Mã mai suporţi?
Mã mai suport?
Ia-mi dalta !
Vreau sã fii
singurul meu Dumnezeu !
Suprimã Tu distanţa
cu unealta !
O VOCE, PATRU INŞI ŞI EU
Pe uliţa ce urcã înspre plânsu-mi
m-am întâlnit, schilod, cu mine însumi.
Mã transportau, pe-o targã, patru inşi
care pãreau din fresce vechi desprinşi.
Nu-i cunoşteam, nu ştiam cine sunt,
mã suspendaserã între cer şi pãmânt
şi-acoperişul îl stricarã pentru mine.
(Eu nu ştiam dacã e rãu sau bine).
Apoi m-au coborât pe duşumea,
dar înãuntru nimeni nu era,
şi s-au retras încet, discret, dincolo.
(Habar n-aveam ce caut eu acolo).
Şi-atunci, în al singurãtãţii sunet
am auzit o voce ca de tunet,
ce cobora din Veşnicie-n efemer:
Te iert ! Ridicã-te şi zboarã cãtre Cer !
SCRISOARE CÄ‚TRE MISOGINI
Dintre coapsele femeii
a ieşit întreg neamul omenesc.
Dintre coapsele Fecioarei
a ieşit Fiul lui Dumnezeu.
De aceea fiecare femeie
e în acelaşi timp
fiicã, mireasã şi mamã
a fiecãrui bãrbat.
De aceea fiecare fecioarã
e în acelaşi timp
fiicã, mireasã şi mamã
a Fiului lui Dumnezeu.
Cum sã nu le iubeşti?
Florin T. Roman
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Fresce ale unui suflet in care vocea interioara e o continua rugaciune, o invocare care aspira din adanc spre sfintii ce stau de straja, cu flori de crin in mana, pe zidul manastirii.
