Asearã, am ieşit la plimbare sã iau o gurã de aer proaspãt. Aproape cã m-am pierdut prin iarba înaltã a gândurilor mele, când m-am întâlnit cu Elena.
Aerul ei de voioşie m-a încântat, cãci nu o mai vãzusem de multã vreme veselã. Dupã ce am schimbat câteva impresii, am plecat mai departe încântatã de întâlnirea neaşteptatã, dar la colţul sufletului am zãrit-o iar pe Elena...Mii de scântei îi ţâşneau din ochii aprinşi, aşa cã am fugit din calea ei şi mi-am imaginat cum fug oamenii din calea uraganului Katrina...
Cum alergam speriatã, în timp ce mii de întrebãri cãdeau asupra mea ca ploaia torenţialã, am dat din nou nas în nas cu Elena. Cânta cu glas mângâietor...De pe buze îi picura miere şi cu mãrinimie mi-a dat sã gust...însã am refuzat-o politicos:
-Mie nu-mi plac dulcegãriile dragã, i-am zis cu sinceritate şi m-am depãrtat fãrã sã-i dau posibilitate sã-mi rãspundã. Când am întors capul, cântecul ei amuţise şi brusc m-am rãtãcit
în privirile ei fãrã capãt..Dupã vreo alţi câtiva paşi m-am intersectat iarãşi cu Elena.
Stãtea dusã pe gânduri de parcã era strãinã locurilor...Ochii ei se agãţaserã de zarea
ce se întrezãrea printre ramurile vişinului privind spre ceva vãzut doar de ea.Nici nu m-a observat.
Uimitã, m-am îndepãrtat şi dorind sã scap mai repede, am luat la pas aleile parcului bãtrân.
Dar ce credeţi cã am zãrit pe o bancã din apropiere?
Pe Elena.
Cu faţa prinsã în palme se scutura în hohote de plâns. Durerea ei aproape m-a strivit.
Abia târându-mi paşii m-am apropiat s-o mângâi, dar cu un gest de neputinţã m-a refuzat.
Cu pãrere de rãu am lãsat-o acolo şi tulburatã am ieşit din parc. Dupã primul colţ m-am rezemat de un gard suspinând...Liniştea dimprejur mi-a fãcut bine pe moment.
Nu a durat mult. Deodatã m-au trezit cascade spumoase de râs..Am privit spre curte şi ochii mi-au cãpãtat semnul mirãrii, cãci Elena înconjuratã de o ceatã boemã dãdea tonul la râs..
Şi ce râs molipsitor... Amuzatã, am intrat în curte, dar, surprizã:
Aici Elena stãtea îngenunchiatã, cu privirile plecate. De pe buze şoaptele se urneau cu greu, împleticindu-se în lacrimile grele.
Fãrã vreo vorbã am rãmas lângã ea, ignorând timp şi spaţiu. Când m-am trezit, eram singurã, obositã şi confuzã
Degeaba am încercat s-o regãsesc pe Elena, nu am mai reuşit. Dacã o întâlniţi, spuneţii c-o mai aştept încã aici pe drumul vieţii, colţ cu veşnicia, cât mai rãsare soarele...
Am uitat s-o îmbrãţişez.
