Cosiţele mi-au albit devreme,
sub pieptenele neobosit al timpului
Ochii abia mai zãresc roua ascunsã
pe firele verzi, în zori.
Degetele tremurã pe ramul împodobit
ca o mireasã în vãluri diafane.
Piciorul se poticneşte mai des
pe cãrãruie, printre salcâmii rãzleţi.
Umãrul se înclinã dureros,
ca sub o greutate nevãzutã...
Inima tremurã pentru orice şoaptã
şi o ia razna, cuprinsã de panicã
la urcuşul pe colinã.
Dar sufletul?
El a rãmas tânãr, plin de viaţã,
alergând neostenit pe cãrãrile norilor,
sub cetina brazilor verzi,
ori pe nisipul brodat de valuri rãcoroase,
legãnându-se între cer şi pãmânt
în aşteptarea clipelor nemãrginite,
pierdute printre vagi amintiri.
Din când în când, mai coboarã sã se adape
la izvorul nesecat al Calvarului...
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Mã bucurã popasul tãu pe aici, Doriane. Poetic mesajul tãu...
