Ascuns printre ramuri,
trilul fazanului pãrãsit
se întâlneşte la sfat
cu murmurul tânguitor al frunzelor,
completând doina
cântatã de buzele arse ale verii.
Acele timpului oscileazã,
toropite de arşiţa amiezii,
iar cupele crinilor sãlbatici se unduiesc
în neasemuite armonii de cadril,
auzite doar de ele şi de pãsãrile aţipite
în liniştea rãcoroasã a ramurilor de tei.
Printre umbrele cenuşii
ce tind sã-mi aşeze plumb pe inimã,
zãresc Lumina, care îmi desface verigã dupã verigã,
eliberându-mi cugetul, încãlzindu-mi sufletul
la focul sacru al IUBIRII...
Strâng la piept clipe de remember
şi mã simt prizonierã de bunã voie
în Poiana lui Iocan
sub încãtuşarea nepreţuitã a vorbelor de duh
legate cu lanţuri pure de sinceritate,
Tânjesc dupã nemurire...
