Închis-am ochii şi cad pradã
abisului clipitei.
Un vânt de toamnã smuls-a o frunzã
şi o azvârle pe asfalt,
Lãsând copacul desfrunzit ca pe Adam
în faţa umbrei sale cenuşii.
Pãmântul s-a învârtit cu susul în jos
şi s-a oprit.
Doar eu rãmas-am sã mã agãţ
cu mâna de o creangã.
Deschis-am ochii; dar nu mai recunosc
nimic.
Pe tabla de şah a nopţii, picioarele
mi-au devenit pioni,
În drum spre marea ce-mi aduce
imaginea înspumatã.
Dar alb şi negru-mi joacã feste.
Şi poate voi ajunge prea târziu.
