Autor:	Victor Bragagiu ( bragagiu ) - [ POEZIE ]
Titlu:	Necântarea cântãrilor ( partea a 2)

9 Întâlnii iar ciobãnaşul Pe cãrarea mea îngustã... De ce-mi cautã imaşul - Poate-i cãtãtor de fustã? Dar privindu-l cum se pierde Sã rosteascã-o salutare, I-am rãspuns vioi şi verde La naiva întrebare. Ne vom ţine turme-alãturi Azi aici, pe-aceastã vale Pânã când apusu-n pãturi Îşi va scutura petale. Mã întreabã - un copil e! Îi rãspund parcã-s în vârstã... Vor mai fi încã-aşa zile Cu o trecere netristã? Iar neliniştile pleacã Undeva pierdute-n iarbã: Ne-am gãsit cu dânsu-o joacã - Eu întreb şi el întreabã. Poate-am vrea sã ştim rãspunsul, Dar l-acoperim cu gluma... Inimã, ce taci ascunsã Sau aşa rãspunzi tu numai? 10 Pe sub tãlpi nu prind pãmântul, Nu dor spini şi nu simt cetini, Sunt mai uşurel ca vântul: Astãzi noi am fost prieteni!!! Ea era în toate dreaptã Şi râdea copilãroasã, Şi-i aşa de înţeleaptã! Şi-i atâta de frumoasã! Râsu-i e ca primãvara Ce în jurul nostru creşte, Doar cã nemiloasã seara Ne-a-ntrerupt vorba bãbeşte. Însã mâine ne vom duce Lângã dalbele izvoare Unde curge apa dulce Pentru iezi, pentru mioare. Pentru buzele-mi crãpate De-ale arşiţelor palme, Mai departe de la toate Şireteniile-n larme. Sã-i ascult învãţãtura Din sinceritatea-i mare Sã ne scrim apoi scriptura Pentru viaţa viitoare. 11 Fete-ncearcã cu-ochii galeşi Sã mã prindã de privire Cu-apucãri de mahalale-şi Uneltesc a lor iubire. Mã feresc de fiecare Ca de-un laţ întins în cale C-am vãzut doi ochi, şi, care Nicicând n-or sã mã înşale. Fetele mi-aratã coapse Printre zâmbete de-oglindã Şi cu-obrãznicii relapse Inima vor sã mi-o prindã. Dar în vãzul lor descopãr Lãnţişoare şi podoabe Şi o poftã de cleopã Ca sã aibe, ca sã aibe. Fetelor, degeaba ochii Voi vi-i pierdeţi dupã mine Cãci foşnirile de rochii Doar acoperã lumine. Nu-ncurc laurii cu crinii, Ţiitoarea cu-o mireasã Şi voi da în lãturi spinii Sã scot floarea mea aleasã. Voi vã ziceţi fericite Prin locaşuri şi bazare Sulamite, sulamite Aruncate pe cântare. Ţiitoare-mpãrãtese Laudã doar pofte oarbe Însã toate-ţi fi alese Ca sã terminaţi ca roabe. Vã încredeţi doar în noapte Tot urzind ceva în vrajmã Însã una dintre toate Dragei nu-i ve-ţi sta în preajmã. Nu mã urmãriţi cu trâmbe, Cu privirea-n pofte beatã: Al ei zâmbet doar ca zâmbet Vã astupã gloata toatã. 12 Cheamã vulpile viclene Sã mã duc la ele-n case Ca sã-mi punã mir pe gene Cu-alifii de somnoroase. Dar iubitul meu nu are Sanctuare ori palate Stâlpi i-s brazii şi stejarii Cedrii - grinzile înalte. Floarea-i candela ce arde, Iar poieni - scripturi de lege, Pietrele lângã cascade Îi sunt tronul lui de rege. Şi în orice bob de rouã Şi-n uşor de pãpãdie Este cartea lui cea nouã Ce mã-ndeamnã şi mã-mbie. Prospeţimea se aprinde În vâltorile de praguri, Iar cuvintele-i timide Zboarã pãsãri înspre larguri. Cerbi şi zimbri ni-s tovarãşi, Zburãtoarele-s aproape, Cu-orice zi ne ducem iarãşi La cãderile de ape. Şi e Soare, şi e Viaţã, Şi e cânt şi poezie De cu zori de dimineaţã Pânã-n seara purpurie. Nu e pizmã, nu sunt ranguri, Nu-s poveşti ameţitoare Numai aurul de granguri, Versul de privighetoare. Nu-s hâtrii, nu-s ochi de marfã, Nu sunt rugi în linguşire, Doar stejarii sunã-n arfã Melodia de iubire. Nu vreau sã aud minciuna Ţupãitã pe arenã Iar schimonositã-ntruna De vreun poftitor de scenã. Vulpilor, sunt prea smolitã Sã mã-nchideţi în odaie Cã-mi iubesc prea mult iubitul Cu-a mea inimã bãlaie. 13 Sãrbãtoare-i ziua-aceastã Feţe multe, foarte multe: Regele-şi catã nevastã Lângã-o mie şi opt sute. Toate fetele în stradã Au ieşit cât mai alese Împãratul sã le vadã Sã le-aleagã de mirese. Prinse-n hamuri pline-n fluturi Iepe trec în defilare Ultimele lor sãruturi Le uitarã mi se pare. Doar cu zâmbete artiste Amãgesc o fericire, Iar privirile lor triste Cautã îndreptãţire. Sora mea cea mai frumoasã Minunata Sulamitã Doar o zi a fost mireasã Astãzi plânge pãrãsitã. Fetelor, nu daţi grãdina Pe lãnţuguri şi podoabe - Doar o zi vei fi regina Şi o viaţã printre babe. Mã pitii de vãzuri hoaţe Eu prin frunza viei mele În zadar cautã fraţii Sã mã puie pe tejghele. Cãci îl am pe cel ce merge Pãunaş pe cãi înalte Mai frumos ca orice rege Şi în ziuã şi în noapte. Ca un cerb cu ciuta-n cale Codrii trecem de o seamã Cã e deal ori cã e vale Parcã-am fi de la o mamã. Floarea strãluceşte-n rouã Cã vederea ţi se pierde Şi-i atâta viaţã nouã Cã nu-ţi vine nici a crede. Dragul meu nu-mi spune multe Slove sã mã ameţeascã, Dar e regele de munte El prin viaţa-mi pãmânteascã. Dragul nu vrea sã mã-ncurce În cuvinte frumuşele, Dar în orice searã-aduce Un buchet aprins de stele. Nu vã vindeţi fete via Pe sapfire şi versete Cã v-aşteaptã doar sclavia Şi obida c-aţi fost fete. Nu m-oi da între pereţii Ce-nrobesc orice fiinţã - Dragu-mi dã la frumuseţe Libertate, nu temniţã. Amândoi - frate şi sorã Peste orizont ne-om duce Unde-o mândrã aurorã În Iubire-o sã ne culce. Poate n-oi fi-n diamante Spre pãmânt ca sã mã tragã, Dar în Dragoste purtate Zile-or fi o viaţã-ntreagã. 14 Luna iese prin mistere Razele sã şi le-ndrepte Sã citeascã în tãcere Notele lor înţelepte. Umbre-adulmecã pãmântul Furişate şi ascunse Parcã-ar cere legãmântul Cu purtãrile supuse. În bezmetice spirale Vântul picurând se duce Lunecând cu-ncetu-n vale Pe-ale râului uluce. Ochii mei se duc cu dânsul Undeva, în întuneric, Dar nu catã într-adinsul În ţinutul lui eteric. Cândurile-mi curg şi ele Palpitând de fericire Când pierzându-se prin stele, Când prin taine de-adormire. Mi-a spus:â€�ţDa!” azi ciocârlia Ce-o visez în ochi şi suflet Şi-mi pierdui melancolia Prin a nopţii moale umblet. Ea şi-a pus cuvântu-n ape Lângã dalbele cascade Cã îmi sunt aşa aproape Ale vieţii ei izvoade. Cum îţi mulţumesc, Pãrinte, Cu-orice-a traiului meu filã - Ea mi-a dat nu doar cuvinte, Ci şi soarta de copilã. De-a fi-o vorbã sã o râdã Chiar uşoarã de-ar atinge-o Voi opri pornirea hâdã Cu puterea mea de sânge. Iar de-ar încerca o lume S-o umbreascã chiar şi-n şagã Voi scuti-o cu-al meu nume Şi cu Dragostea-mi întreagã. Iar visãrile de fatã Legãna-le-voi în şoapte... Mulţumesc, mãrite Tatã, Noaptea cã nu-mi este noapte! 15 Ce alai din munţi coboarã Tot în raze de-nãlţime Prin mijloc de primãvarã Potopitã-n prospeţime? Şaizeci roibi aprinşi de-aramã, Şaizeci vornicei cãlare Albesc florile în coamã Ca şi crucea de ştergare. Iar în centru vine mire Pe-armãsar bãlan şi sprinten Ciobãnaşul ce-n iubire Lumineazã-acum cuminte. Oamenii le-aruncã-n cale Ramurile înflorite Şi înalţã osanale Vocile lor fericite. Din palate, din rãcoare, Din covoare, prin zãbrele Mii şi mii de ţiitoare Privesc triste printre ele. Sulamita plânge-n plete În regrete şi ruşine: â€�ţNu-aţâţaţi iubirea, fete, Pânã singurã nu vine!” La portiţa din livadã Din zãvoare descuiatã Fraţii fetei stau grãmadã Cu-a lor mamã şi-a lor tatã. Înãuntru, în grãdinã Dalba dalbelor frumoasã Lângã visul de fântânã Lãcrimeazã-a Lui mireasã. Şi nu crede ca sã creadã, Şi cã nu e vis - ea ştie, Cu livada ei în roadã De aici - în veşnicie!

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]