Pãrinţii-mi vin adesea pe undele de Lunã
În noaptea potopitã-n lumina de gutuie â€"
Ei vor a fi o clipã cu mine împreunã
Nedumeriţi cã fiul, demult, copil mic nu e.
Cu palme mici ating ei argintu-mi de la tâmple
Şi nu pot înţelege triumfu-acestor mreje:
Cum a putut în viaţã aşa sã se întâmple
Cã omul nu rãsare, ci-i îndoit de lege.
Jelindu-mi oboseala în riduri de pe faţã
Îmi netezesc obrazul nepricepând nimicã:
Cum poate vremea asta sã zgârie o viaţã
Cu-atâta rãutate-n nãravu-i de pisicã?
Mã bucur cã n-au ştire cum vremea se petrece
Şi nu ştiu ce e teama cã nu va fi luminã,
Cum e sã ştii â€" diluviul de clipe o sã-nece
Şi vise, şi-aspiraţii de rând cu biata tinã.
De obicei, joc rolul cã dorm adânc în noapte
Ca nu cumva sã-i sperii cu vorbele de lume,
Prin genele migite le-aud voroava-n şoapte
Şi nu aş vrea discuţia bruscatã sã se curme.
Ascult cu duioşie aceastã convorbire:
Cum ei îmi cãineazã şi soarta, şi norocul...
Cuvintele adie rozalb ca trandafirii,
În semnul exclamãrii sfinţeşte busuiocul.
Zâmbesc c-aşa-s serioase cãpşoarele bãlane,
Privirea lor seninã e-atât de grijulie,
Cum aş vedea o tainã închisã pentru oameni
Şi simplu povestitã de o copilãrie.
Dar azi deschise-i ochii şi ei tãcurã-ndatã
De parcã-i surprinsesem în locuri interzise:
â€Iatã, treceam pe-alãturi...- au spus cu voce-nceatã â€"
Şi ne gândeam... plecat eşti pe-aripele de vise...â€
I-am ridicat în braţe â€" micuţi cu blonde plete
Şi ei copilãreşte zâmbirã-n încântare:
â€Aşa ne bucurãm noi... sã ştii... aşa, bãiete...
Aşa ne bucurãm noi cã eşti atât de mare!â€
De multe ori mã gândesc cã spiritele celor plecaţi dintre noi, din lumea aceasta a concretului, rãmân, undeva, în jurul sferei noastre sufleteşti, pentru a ne veghea, a ne sfãtui şi a ne ajuta uneori atunci când pot. M-am impresionat poezia, prin inocenţa cu care descrii întâlnirea dintre cele 2 dimensiuni şi faptul cã oricât de devreme ar pleca sau de târziu, noi vom rãmâne mereu copiii lor. Sunt versuri sensibile şi frumoase.
