Autor:	Juganaru Ana-Maria ( Ana-Maria Juganaru ) - [ ESEU ]
Titlu:	Blestematele chestiuni insolubile

Blestematele chestiuni insolubile Pe cât de simplu, pe atât de complicat… În încercarea de a defini noţiunile moralã, respectiv eticã, filosofii şi istoricii literari ai secolului XX au enunţat diverse teorii care au conturat poziţia omului în univers, a rostului lui în lume şi, de asemenea, a rostului lumii. Se pare cã sentimentul de rupturã care a generat binele şi rãul ar sta la originea acestor noţiuni. La rândul lor, scriitorii au rãspuns. La întrebarea «Ce credeţi cã este morala?», André Gide afirmã: Dependenţa de estetic. (Gide, 1933 : 387) Elie Wiesel propune o definiţie: â€�ţNu este o definiţie adecvatã a eticii: oricine vede în om altceva pentru care el se crede inuman.” ( Wiesel, 1997:59) Henri Bergson a stabilit douã atitudini morale posibile: morala staticã (exterioarã individului şi care este condiţionatã istoric) şi morala dinamicã (interioarã şi care reprezintã condiţia progresului şi a creaţiei). Conform DEX-ului, cuvântul â€�ţmoralã” are mai multe sensuri: formã a conştiinţei sociale care reflectã şi fixeazã idei, concepţii, convingeri privind comportarea individului în societate; disciplinã care se ocupã cu studiul acestei forme a conştiinţei sociale; observaţie cu caracter moralizator; concluzie moralizatoare dedusã dintr-un eveniment sau dintr-o operã literarã. Dintre toate, primul sens este cel care se potriveşte pentru acest demers. Dupã Mircea Goga â€�ţcultura nu este posibilã fãrã o conştiinţã, adicã fãrã o etapã de sintezã şi de criticã a viaţii sufletului , în care orice încercare de invenţie este fie confuzã fie redusã la o amânarea veşnicã.” (Goga, 2007 :28) â€�ţConştiinţa” provine etimologic din latinescul conscientia (ştiinţã împreunã cu alţii, cunoaştere împreunã, conştiinţã moralã sau de sine) (Stãureanu,1913:67) şi înseamnã facultate a minţii care dã posibilitatea de a distinge binele de rãu, ghid moral, mod de reacţie la stimuli, autocunoaştere, introspecţie, sursã de idei, proces mental. Morala în comunism este un oximoron. Vorbind despre perioada realismului socialist riscãm ca acestã noţiune sã fie asimilatã unei sintagme a limbajului de lemn. De asemenea, ideea de constiinţã presupune o unitate eticã de mãsurã şi de judecatã aplicatã lumii. Ea este o componentã ontologicã a omului. Discursul politic comunist a reuşit însã şi în acest caz sã disloce sensurile: de la conştiinţa eticã s-a ajuns la conştiinţa de clasã. Într-o astfel de lume putredã, morala a supravieţuit prin: Cuvânt-Condei-Conştiinţã (Paul Goma). Nu este uşor de stabilit ce este moral într-o operã, cu precãdere în roman. Facem un exerciţiu. Romanele etice sunt forme subversive, de rezistenţã moralã. Ele exploateazã puterea de sugestie a întrebãrii retorice. În cartea Le roman, Nathalie Piégay-Gros precizeazã cã: â€�ţSpecie profund europeanã, romanul are, în concepţia lui Milan Kundera, ca funcţie explorarea existenţei umane. Dar aceastã formã este viitorul roman care nu ia act de ce a fost, ci inventeazã, imagineazã. În esenţã ironic, el implicã toate formele de cunoaştere şi de certitudine. Ca atare, el este incompatibil cu totalitarismul. Romanul este, într-adevãr, dupã Kundera, ambiguu: el nu se bazeazã pe un singur adevãr şi, astfel, de facto neagã unicitatea de perspectivã pe care regimurile totalitare doresc sã o prevaleze.” ( Piégay-Gros, 2005:205) Şi cu toate acestea, romanul este scena preferatã pe care totalitarismul a jucat. El recreeazã atmosfera cutremurelor sufleteşti şi gireazã o perioadã crudã. Pentru romanul etic â€�ţcategoria esenţialã nu mai este verosimilul, ci posibilul ca provocare a latenţelor, adicã problematicul.” (Simuţ, 2004 :96) Omul cu ale sale întrebãri reprezintã esenţa acestui gen. Potrivit lui Mihail Bahtin â€�ţscopul principal al romanului care îl face â€�ţspecific”, care îi creeazã originalitatea stilisticã, este omul care vorbeşte şi cuvântul acestuia (...) . În roman, omul care vorbeşte şi cuvintele sale fac obiectul reprezentãrii verbale şi literare. Discursul locutorului nu este doar transmis sau reprodus, ci mai ales reprezentat cu artã, şi spre deosebire de orice discurs are un obiect specific : nu putem vorbi de discurs ca despre alte obiecte neînsufleţite, despre fenomene, despre evenimente, etc. Discursul necesitã procedee formale destul de specifice declaraţiei şi reprezentãrii verale.” (Bakhtine, 1978) Pulsul epocii totalitare este surprins de conştiinţa personajelor. Dar cum se defineşte personajul? Cum se construieşte el? În articolul Pour un statut sémiologique du personnage, Philippe Hamon considerã personajul ca fiind o construcţie mentalã cu care cititorul opereazã plecând de la un set de semnificanţii împrãştiate în tot textul. Personajul rezultã astfel din combinarea a trei lucruri: din informaţii exprimate clar în text, din deduceri din date fictive, dint-o judecatã de valoare pe care textul ne invitã sã o precizãm. (Philippe, 1996 :78) Pentru Roland Barthes personajul este â€�ţfiinţa de hârtie”. Scriitorul francez Alain Robbeâ€"Grillet preciza cã - â€�ţSe cere personajului sã aibã un nume propriu, pe cât posibil unul dublu: prenume şi nume de familie. Sã aibã rude şi o anume ereditate, sã exercite o profesie […]. În sfârşit, trebuie sã aibã un caracter şi un chip care îl reflectã, în plus, un trecut care le modeleazã pe amândouã […]. Caracterul sãu permite cititorului sã l judece, sã l iubeascã, sã l urascã. Datoritã acestui caracter, va lãsa, într o zi, drept moştenire, numele sãu unui anume tip uman. Cãci personajul trebuie sã fie unic în felul sãu şi, în acelaşi timp, sã fie încorporat într o categorie […].” (Perez, 1979: 192) În La création littéraire et le rÃŞve éveillé, Sigismund Freud ia personajele din roman drept exemplu pentru a stabili legãtura dintre vis şi creaţia literarã. Acesta stabileşte diferite tipuri de romane, în funcţie de poziţia ocupatã de personaj: romane «ego-centrice», când personajul este actor, şi romane «ex-centrice», când eroul este într-o poziţie de spectator. (Piégay-Gros, 2005 :16) Omul este centrul creaţiei lui Marin Preda, deoarece â€�ţomul a fost şi a rãmas punctul nodal al universului romanesc” (Perez, 1979:191). Marin Preda afirma despre economia şi rolul personajului în roman: â€�ţ … la ce bun sã vorbeşti despre urechile, despre pãrul, despre nasul, despre ochii unui personaj, dacã personajul acela nu trãieşte şi nu i dã lectorului senzaţia cã a fost smuls viu, din plãsmuirea imaginaţiei scriitorului?” (Mugur,1973 :142) El este lãsat liber întrucât â€�ţ[...] analiza ucide mişcarea… Grija mea - îi declara Preda lui Florin Mugur - este de a dezvãlui, prin orice mijloace, directe sau indirecte, o stare sufleteascã, o idee care îl obsedeazã pe erou, un conflict care se naşte…”( Mugur,1973 :143) Criticul Cornel Ungureanu considerã cã se poate vorbi la Marin Preda despre â€�ţnostalgia eroului pur, capabil de sacrificiu, de sfinţenie.” Aceasta este premisa demersului nostru.

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	Bun venit!	Nicu Constantinescu

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]