Soarele se topeşte pe cer ca o lumânare nestingheritã. Violetul se dezgheaţã în licãriri calde, în unde învolburate pãtând norii în rozete arãmii.
Pe pãmânt tãcerea învie, iar pâclele cuprind în braţe tot satul ca un parfum fãrã de veste. Cupola bisericii se aprinde, se înalţã ca o flacãra lãsatã sã ardã de izbelişte într-un neant de nepãsare.
Toate comploteazã împotriva nemuririi: trandafirii înfloresc în grãdinã, dar se ofilesc în stratul de ceaţã, copacii se înalţã şi privesc mlãdios peisajul auriu, iar soarele, în loc sã-i încãlzeascã trupul, îi îngheaţã florile ce tocmai au rãsãrit în buchetul de ramuri.
Doar un mugur de liliac îndrãzneşte sã-şi scoatã capul dintre frunzele cioplite în stâncã. Mugurul alungã ceaţa cu mireasma sa, iar norii ce-au fost pe pãmânt sunt acum pe cerul înstelat.
Liliacul priveşte din înalt... toate poverile lumii s-au scurs vãzând cu ochii, iar el, un erou, aşteaptã ca soarele sã-i inunde lumea...
