Astãzi am mai rupt un ac,
arsura îmi crapã casa de sticlã, dizolvã hemoglobinele
şi abureşte ochelarii.
Înghiţit de ceaţã, mã scufund în ocean fãrã
apãrãtori, imobil, fluturând aripi de ciori albe
între coastele însângerate ale amurgului.
Eram un prãdãtor hoinar prin viaţã,
uitat de mine însumi în cerneala ce o aştern
zilnic - musca moartã din cafeaua de dimineaţã.
Degetele tale îmi trec prin coloanã; eu încã
vânez durerea ce ai rupt-o din carne,
fãrã ea simt cã nu mai sunt tu, ci un biet eu,
balansat între infinit şi nimicnicie.
Fiecare microb îmi aromatizeazã venele, îmi
nuanţeazã gustul şi mã taie - lamã de ras.
Dacã ştiam cã aşa va fi, mã scufundam demult
în ţeava puştii;
acum sunt doar un xerox al meu, urmãtoarea
foaie albã dintr-un caiet scris invers,
strâmbã axã a vieţii.
Astãzi am mai rupt un ac
scriind aceste rânduri, acul ce ţese pânze albe
pentru pictorul din mine, acul ce îmi face
injecţia fatalã.
Azi am mai pierdut o viaţã...oare mâine?
