Când plângi fãrã scãpare cu sânge de cioarã
iar ochiul tãu este elipsa unui zero mãiastru,
zefirul va anina ramurile cenuşii
care cuibãresc ouãle de pãsãri
într-un dans etern îndurerat.
Aşa cã nu mai plânge şi mori.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Ah, sângele de cioarã e un motiv dintr-o altã poezie a mea, dacã vrei sã o citeşti, e între textele postate, se numeşte *Cogito ergo sum*, vei înţelege aşa mai bine la ce mã refeream cred.
Abordarea mea pentru poezia asta nu era chiar aşa metaforicã...de fapt, nu era deloc. A fost o greşealã sã gândesc astfel, dar era un sfat pe care mi l-am fãcut singur. :/ Din pãcate...ahm, mulţumesc Alexandra, ai dreptate totuşi. Poate trebuia sã privesc chiar eu metaforic sfatul, nu ştiu...
In momentul in care plangem in felul descris de tine apare mereu acel 1 care ne determina fara sa ne dam seama sa evadam din ovalul cifrei 0, acea licarire care ne face sa vrem sa traim. Este alternanta dintre alb si negru la care eu fac referire in poeziile mele, peste o luna de negru mereu va aparea sirena de alb si, din pacate, si invers. Asa este viata, desi nu are sens, ne agatam de ea. Oricum, frumoasa poezie, felicitari!
