Zeci oameni singuri pânza-şi ţes, pierduţi,
Din infinit monade clipe înfiripã,
Brãzdând-o dupã prin culori amare, dulci,
Ce operei cresc nãlucitã-aripã.
Zeci oameni singuri pânza-şi ţes, pierduţi,
Schiţând frânturi din univers.
Oh, ce trist! Ca ciob sã ilustrezi,
Întâi perfectul trebuie sã îl frângi.
Zeci oameni singuri pânza-şi ţes, pierduţi,
Pe apã unde taie oglinda,
Albi nuferi diafani plutesc şi-s rupţi,
Soarta-i în derivã, reflectând lumina.
Zeci oameni pânza-şi ţes, pierduţi,
Însã printre ei singur nu mã numãr,
Sunt totuşi şi dintre acei mulţi
Ce-ntreabã: ce sens are culoarea la un nufãr?
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Ahm, nu, am scris o poezie cu acelaşi titlu. Şi cântecul îmi place oricum. :) Înainte de *Murmurul tãcerii*(un alt titlu inspirat dintr-un cântec- *The Sound of Silence* de Simon şi Garfunkel) am scris *Casa soarelui-rãsare*.
Recunosc cã am recidivat oarecum la stilul meu anterior de a scrie...puţin eronat :)). Din când în când simt nevoia sã scriu poezii complexe...ceea ce nu e tocmai în regulã. Dar, ca de obicei, pentru aceastã poezie am un contrabalans din punct de vedere al limbajului în *Casa soarelui-rãsare*. Voi încerca sã reduc numãrul poeziilor ca aceasta la un minimum. Vã mulţumesc.
În dorinţa de a fi original, le-ai fãcut praf.Eu am citit destul dar a trebuit sã mã uit ce vasãzicã monade, de ce zeci şi nu zece ( ca negrii mititei), de ce îşi ţes în 5 strofe pânza dacã la Nufarul tot n-o primeşte?? Hai(cum zice cineva!)Mihai Daniel e cam sofisticatã-mã!
