Sus, pe-un vârf de munte-nzãpezit
Ce potecile corupte în orişice glas ignorã,
De stâncã un palat şi-aşterne veştejit
Rãdãcini zãlude doar în praf şi zgurã.
Iar blestemata stâncã prin mãri se-mpresura,
De-otravã neagrã apã râuri se-abãturã
Pierdutã-n schimnicie abisul a-i forma,
Aşteptarea dându-i neasemuitã alurã.
Palat de metereze în piatrã sculptate,
Înzestrat cu ample ziduri ce se furã
Din lungi vise în stâncã gravate,
Pecetluind vieţii o realitate-obscurã.
Încastrând spiritul în bolte de coşmar,
Din podea columne doar l-apus rãsar.
De argint ele diafan se-mpodobeau,
Iar al turnului centru cavou pe loc fãceau.
Mãrginit prin sure bolţi ce par purpurã,
În şapte cercuri stã-nchis d-eternitate
Gri sicriu ce veacurile-şi îndurã,
Zace scãldat de alb în singurãtate.
Capacul i-e înlãturat, sprijinit de el,
Pe capac o carte, în ea cântã-un clopoţel.
Gravuri zac indentate în armuri de fier,
Şi-acum purtate de soldaţi ce-n plumb ei pier.
În mormânt doar apã, negru suflet poartã,
Iar pe apã-un nufãr falnic se ridicã,
Dalbe-i florile impune a spaţiului suratã
Pentru cã mlãdierile-i unic se complicã.
De nicãieri mic sunet prin tenebre surde,
Cu fâlfâit îşi face deschiderea albinã,
În mormânt s-aşazã, stã pe nufãr unde
Viaţã-i poartã sã-nfloreascã plinã.
Un de aur candelabru deasupra îi atârnã,
De plafon fixat, cu-aurorã sala-mpodobeşte.
Pe tavan ocean în valuri dese tunã
De pictor în a-l contempla pasiunea nu-şi gãseşte.
Luminã sângerândã soarele aşterne,
Negura nopţii cu armele-şi invocã,
În valuri undele pierdute-i sunt alene,
Ca prin neagra apã dalbul sã strãpungã.
Aşadar pân ce viitoru-amurg rãsare,
Coroana imperialã în cavou tot doarme;
Visul bunãoarã, scãldat în aşteptare,
Cerbul şi salcâmul urme-a mãrii-albastre-s.
