În fiecare noapte se fac auzite. Sporovãiala lor mi se urcã la cap cu fiecare apus de soare pecetluit. Odatã cu amurgul, imersiunea mea în lumea de dincolo era pricinuitã, nimic aşternându-i-se în cale. Murmur şters pãtrunde planele existenţiale şi evadeazã din al sãu corset. Înserare dupã înserare, ţipete lugubre şoaptele sunt pentru ale mele urechi, fiind imposibil de separat nãlucirea de faptul aievea.
Şuvoaie de amintiri se preschimbã în sunete groteşti, miasme acre şi prezenţe amorfe, entitãţi absconse în tãcerea cuprinzãtoare a întunericului. Poveştile referitoare la grotesc începuserã sã îmi bântuie coşmarurile cu mult înainte, nãscând informitãţi vetuste gândirii. Cu toate luna sângerie îşi fãcea de cap, sãlbãticindu-le pânã la limita recognoscibilului. Îmi amintesc ai lor ochi goi, holbându-se îndelung la forme adunate pe pereţi, tabietul lor central.
Pentru întâia oarã, conştiinţa-mi se simţea asediatã de aceşti venetici, cãlãtori de peste plaiuri, dispersaţi în eternitate. Aforismele lor mijeau ochii la umbre seculare, plãsmuiri atavice ale privirii de-a lungul sterpelor vise. Gnomice nãscociri reverberau indescriptibil între plane, furişându-mi-se în subconştient. În fiecare noapte se repetau aceleaşi voci, aceleaşi şoapte din umbrã.
Cu mult înainte de fixarea lor în mintea mea, gândirea-mi era copleşitã de ecourile lecturilor mele, tomnatice incursiuni în lumea oripilantã a spectralului, a ancestralului, a macabrului fãrã de exprimare. Auzeam bolnãvicioşi paşi în taina nopţii, nelinişti îmbietoare în pãcat, şontâcãituri prin hâda hrubã a uitãrii. Dar ştiam cã toate doar funinginea gândirii diurne erau, şi totuşi eram adus în prag de insanitate. Pânã într-o zi, sau noapte mai potrivit, când un clipocit monoton rãsunã în camerã, gentil urmat de clopotitul mohorât al unei capele irecognoscibile auzului. Acestea îmi curmarã plãsmuirile informe, dar zãmislirã taciturne suspine.
Ceva crãpase plasa interdimensionalã ce sãlãşluia între plane, fisura lãsând loc balastului diform al unei diferite lumi sã se prefire în a noastrã. Erau gângurile diafane ale pruncilor încã neconcepuţi, concepţiile defuncte ale ermiţilor trecuţi în nefiinţã, lacrimile celor sfârşiţi şi proiecţiile celor mai rãi, fiilor nopţii, cei ce-şi gãsiserã loc în lumea noastrã, lumea mea.
De unde mi se fãcuserã cunoscute toate acestea? Întrebarea aş lãsa sã persiste în necunoştinţã, dar o voce bombãne neîntrerupt în urechea-mi stângã. Insistenţele morbide ale pricinuirilor lunii sângerii sunt acestea doar, pe când în timpanul drept se aud mrejele diafane ale realitãţii trãgând necontenit de mine. Sunt descumpãnit, motiv pentru care voi desluşi tâlcul acestei întâmplãri.
Dar, pentru moment, mã întreb dacã este de prisos sã menţionez cã cele de mai sus dezvãluite mie au fost purtate poveri de prezenţe insidioase, maligne. Ele mi le-au pomenit. Iar ele sunt înfometate, îşi manifestã aceastã nesãţiozitate fãţiş, murmurând, suspinând plãpânde şoapte dincolo de existenţã.
Şi totuşi, dintre toate cripticele aleanuri, cogeamite conglomerat de cuvinte îmi fusese cu putinţã sã-l destãinui.
* Pofta urmeazã hranei, iar foamea de ea legatã nu-i. Aminteşte-ţi aievea vorbe la momente de grea încercare, cãci desfãtul lui Inonticus perpetueazã veacurile, iar şoaptele grele curând deveni-vor lascive libidouri, pofte, pofte întru sanitatea fãrã de seamãn.*
