Când calci spre-amãrãciune
Vâna gândului apune;
Fericirea-i în pasiune,
Absconsã-n a tenebrelor genune.
De-un astru de pe cer ar pãli
Câţi fii ai omului oare l-ar zãri?
Niciunul; astfel astrul al pieri
Şi noi tot nu l-am zori.
Acea luminã pe noi ne influenţa oare?
În niciun caz de pãlirea-i a trecut fãr de cunoştinţã,
Iar de-a sa aparent monotonã culoare
Şi-ar încetini cadenţa l-am zori-n adolescenţã.
Dar el nu-i monocromatic din pãcate,
Şapte culori îi stau în componenţã,
Şi chiar şi de noi vedem una dintre toate şapte,
Tot nu e suficient sã-l trecem la prezenţã.
Atunci de ce-am plânge pentru moartea sa,
Dacã nici nu-l cunoşteam?
Cãci gândirea-i apolinicã şi-i vede-n moarte
Arta de a perpetua.
Într-adevãr, fericirea-i în pasiune,
Pasiunea de a procrea,
De a procrea raţiune
Şi pe-urmã a pica
În amãrãciune...
