O grea licãrire trecea necunoscutã
Prin dreptul figurii mele terne,
Rãpindu-mi privirea odatã pierdutã
În dorinţa unei vieţi eterne.
Ai sãi ochi goi, în sepulcrara agonie cuprinşi,
A sa frunte crudã prin a veacurilor chin trecutã,
Zãmislind temeri cotropitoare în al minţii sãlaş,
Ce cândva de mine fuse profund adorat odatã.
Şi lumina-şi creştea strãlucirea aparentã,
Stârnind vâltoare tumultuoasã ce cuprinde
Tenebrele minţii mele atât de-ntunecatã,
Apucând bucãţi din al meu suflet ea rupe.
Înfruptându-se din sfârtecatul trup lipsit de-nfãţişare,
Smulgând carnea roşie de pe rumenele-oscioare,
Îmi sfâşie nemiloasã lividele simţãminte tare foarte,
Şi râse-ascuţit, pãtimaşã-n fericire.
Scrâşnind criptice lugubre zgomote,
În timp ce-mi crãpau oasele-n vertij,
Greaua apãsare-a sinistrului pendul scoate,
Ticãind în infinitate, vrerea ei.
Iar eu, acolo-n leşuri zorit cuprins,
Şi de moarte-acoperit, suferind amorţit,
Prãbuşit în puritatea neantului, nins
De negrii fulgi de nea din urã izvorâţi.
Rãsãritul izbãvitor conturase luminã
Pe-al ei ten de efort istovit.
Giuvaierul sclipitor al morţii sã rãpunã
Lucirea-n cuprinderea eternitãţii.
Demon al de fricã pricinuiri blestem,
Ilustru-n apatia absurdã a necunoscutului.
O blamasem cândva,
Fiese fiinţa sa oare aievea?
Dar ea e cea ce mã urãşte,
Şi-obsedat ciudat mã cheamã.
Fãr de-nţeles situaţia-mi pare,
Ce mã cuprinde-n infama tristeţii caznã.
De mãcel fu ea pecetluitã-n pãcat,
Plin de deznãdejde mã înşel,
Evident c-o iubesc încã,
Şi dorul i-l jelesc... .
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Vã mulţumesc mult! Nici nu mai ştiu dacã meritã sã plâng, ştiu doar cã mi-e greu sã trec peste... . Oricum, vã mulţumesc mult şi...voi continua sã scriu astfel sper.
