Pot simţi cum necruţãtoare trec zilele, îngreunându-mi tot mai mult viaţa. Trecuserã mult timp de la ultima datã când avusesem parte de o bucurie justificatã…, atât de mult… . Astãzi tocmai îmi conjurau sentimentele în cap, şi mã fãceau sã mã pierd din nou în caracterul meu atât de insolit ce odatã mã domina.
Îmi luceşte pe cer o stea norocoasã, o stea ce îmi aminteşte de cât de mult mi se schimbase lumea recent. Desigur cã eram conştient de cât de mult aceastã schimbare avea sã îmi mute orizontul mental, mai departe decât fusese pânã acum, dar eram mai mult ca sigur de faptul cã personalitatea mea atât de pedantã avea sã îmi facã loc pe scena evenimentelor. Evident cã nu puteam prezice cãderea mea în neantul metaforic al lãuntricei mele bestii pentru o a doua oarã, din pãcate, aşa cã am ajuns sã îndur multe dureri, sã îmi înfrunt aleanul de unul singur într-o lume ce de mult fusese pierdutã în sceleratul hãu al iraţionalitãţii.
Acum, pot simţi cum toatã umanitatea mea se prefira în grabã. Consideram cã al meu caracter sentenţios va duce la ridicarea cortinei dintre mine şi lume, dar nu! Ei încã mã vãd prin prisma a ceea ce odatã am reprezentat. Cu limbajul meu patetismic, cu emfaza mea perimatã, cu peroraţiile mele peiorative, ajung la concluzia cã am intrat într-o penurie de sentimente, cã am ajuns sã fiu considerat nimic altceva decât un nesuferit proclet şi semidoct intransigent, o scursoare subteranã intrinsec intrepid. Pânã acum eram dominat de aceste jocuri de cuvinte, de aceste calambururi, dar acum întrezãresc scizionarea respectivului fragment din mine faţã de faţada falsã a feţei personalitãţii sociale. Sunt oare nevoit sã îmi infeudez propriile mele emoţii? Este acest lucru chiar atât de stringent?
Nu, Mihai! Nu te timora! Nu uita cã nu eşti înrobit doar de caracterul tãu atât de sentenţios, ci şi de mine, cel sagace şi rapace în ştiinţã! Eu sunt ceea ce vezi tu în oglindã când te gândeşti cã lumina este din fotoni compusã, cã mereu existã legi care guverneazã Universul, legi ale raţiunii, legi ale firii, legi ale ştiinţei.
Acum mã ascultã! Nu eşti încã mort! Pentru a fi mort, este nevoie ca funcţiile tale cerebrale sã înceteze, din punct de vedere biologic. Ştii bine toate astea! Tu eşti cel mai capabil sã demonstreze acest lucru! Te ridicã, îţi cascã ochii şi treci de superficialul vãl ce se interpune între tine şi ei. Le aratã cine eşti tu cu adevãrat cât mai curând!
Pe loc acum sã te opreşti, o mentalã sincopã sã creezi! Ştii cã sunt a ta poeticã faţetã, cea a cãrei vrere sã asculţi eşti nevoit, de spre cer sã urci vrei ca o rachetã, cãci cu toţii ştim cã eşti mai insolit! Lumina îţi bate în faţã, priveşte doar şi învaţã, treci peste invectivele nesuferite, fii inefabil, imuabil în ale tainelor legi stricte! Cu câtã candoare crede el, cã lumea îl va ierta! De ce sã înţeleagã nu vrea defel, şi continuã a refuza? Lumea îl urãşte, lumea un demon îl creşte, iar de va continua sã creascã astfel, nimeni nu îl va mai crede altfel. Å¢ine minte cã tu trãieşti în sufletele celor care te ascultã, cã toate reperele îţi aduc o durere acutã!
Îţi revino, Mihai! Tu eşti Rus Mihai Daniel, singurul care îţi poate controla mintea, iar mintea ta este cel mai puternic instrument care a funcţionat vreodatã! Acum, ţine minte! Ea nu te va ierta! Îi aratã cã eşti cel mai bun cu orice preţ! Terminã cartea şi îi scrie dedicaţia ce atât de mult îţi doreşti sã i-o adresezi! Aratã-le tuturor! Nu s-a terminat, Mihai, ştii bine!
