Religia, mi-e credinţa-n propriile-mi gânduri,
Iar dogma ce o port la fiecare suflu
E aerul ce a pãtruns adânc spãrtura unor riduri
Ce le priveşti tu în oglindã, când treci de fiecare ciclu.
Eu nu le simt aceste riduri grele
Iar tu le vezi ca pe-o povarã,
Crezând cã ai fãcut şi faci prea multe fapte rele
Te rogi o zi luminã, înconjurat fiind -
Cu lumânãri de cearã.
Eu cred în ridurile mele,
Prejudecãţi şi-obstacole
Care apar
La fel aşa cum şi dispar,
Din partea-ntunecat-a fericirii.
Vecin cu tine, scot capul pe fereastrã
Cã vãd zburând în jurul casei tale multe ciori,
Tu superstiţios, având deja o vârstã,
Citeşti din psalmi... te temi ca sã nu mori.
Se-adunã norii di-mprejur
Se-apropie furtuna,
Se-ntunecã pe cer
Nu-i soarele nici luna.
L-altarul tãu şi-n linişte rugându-te,
O lacrimã îţi scapã, când zici din Tatãl nostru;
O lacrimã fierbinte îţi încãlzeşte încãperea
În semn de mulţumire ţie, creştinului ilustru
