Autor:	Danut Constantin ( A.C.D ) - [ POEZIE ]
Titlu:	A da coltul

De ziua mea, cand aniversam 10 ani, era o dimineata geroasa de ianuarie. Noaptea fusese senina si stralucirea stelelor ma facea sa ma gandesc la Infinit, la Universul nemarginit. De fiecare data cand ma gandesc la asta ma apuca un fel de ameteala foarte neplacuta si-atunci trebuie sa ma gandesc repede la ceva foarte pamantesc, sau sa ma uit prin camera sa imi gasesc un reper real. Dimineata a sosit cu intarziere. Cred ca era intr-o duminica, fiindca m-am trezit cu greu pe la ora opt. Cand am vazut primele gene de soare care luminau peretele printre perdele, mi-am adus aminte ca toata noaptea am auzit in padurea din fata balconului urletele unui caine. Credeam ca se aude vreun lup prin padure. Era zapada mare si inghetata care facuse ca cerul de catran sa stea pe o zapada albastriu-luminiscent. Numai cateva felinare de dincolo de padure straluceau galbui. Printre crengile uscate ale stejarilor luna lumina fantasmagoric si rece. Urletele lupului mi-au dat fiori ce m-au facut sa ma bag adanc sub plapuma, ca intr-un univers numai al meu, ca intr-un cocon binecuvantat, care ma apara de toate pericolele lumii. Tarziu, spre dimineata lupul a incetat sa mai urle. Urletele cele mai infioratoare se auzisera de sub fereastra mea. Mi-am amintit de noaptea care tocmai se terminase, ca de un vis urat, care a trecut. Maica-mea a venit sa ma trezeasca, cu urarea de la multi ani. Brusc mi-am dat seama ca e o zi frumoasa â€" ziua mea de nastere. Oare ce cadou o sa primesc? O sa ma vad cu prietenii, o sa mancam numai lucruri bune, prajituri, o sa ne jucam cu jucariile cele noi si, mai ales, nu trebuie sa mergem la scoala! Dupa ce am mancat de dimineata, m-am dus in camera mea care dadea spre padurea de stejari si, desi era frig, am deschis usa de la balcon sa intre soarele care incalzea blajin aerul geros al diminetii. Atunci am vazut grozavia… un caine mort, ranjit si facut melc zacea pe zapada ravasita. Am inteles repde ca fusese otravit si o tristete enorma m-a cuprins. Oare de ce? De ce ar face cineva asa ceva? Toata viata m-a urmarit imaginea cainelui contorsionat care se zbatuse in chinuri sub fereastra mea. Cat de nedrept, cat de odios! Ulterior am incercat sa indrept aceasta nedreptate uriasa! Cand eram in clasa a cincea cateaua unui coleg de-al meu a fatat sapte pui si Eugen m-a intrebat daca nu vreau si eu unul, ca altfel maica-sa ii omora. Fara sa mai stau pe ganduri am luat acasa un pui care parea puiul cainelui mort de ziua mea. Cand a venit maica-mea de la serviciu si m-a gasit cu catelusul in camera mea, m-a certat si m-a pus sa ii fac culcusul in baie, fiindca nu stia inca sa isi faca nevoile oriunde altundeva decat pe covorul persan, evident! In fiecare dimineata il gaseam dormind pe ciment dupa ce plangea toata noapta dupa mama-sa. A treia zi a racit si s-a sfrijit in cateva ore. L-am insfacat si l-am dus la mama-sa. Toti fratii lui fusesera inecati… el a murit a doua zi. Facuse parvoviroza. Au trecut multi, multi ani… Chiar foarte multi. Acum am un caine lup alsacian, pentru care as face orice. L-am luat inca inainte de a fi “programat”… Eram proaspat angajat la o firma privata care avea sediul intr-o curte in spatele bisericii Sfantul Spiridon-Nou. Cand am venit prima oara la firma si am intrat in curte, o lupoaica splendida ma scruta indiferenta. Cand am vazut-o, m-am indragostit de ea: coup de foudre canin! Fara indoiala ca ea a simtit sentimentele mele. M-am indreptat spre ea sa o salut… - Nu, nu, nu! Asta musca pe oricine! Domnule arhitect… stati asa sa o legam! - De ce sa o legati?! Asa o frumusete… vino aici! I-am zis, vino sa te salut, frumusete! De-atunci s-a nascut o idila umano-canina. Stia ca o iubesc. Cand veneam dimineata ma intampina cu o bucurie cum numai un caine e in stare. La pranz cand ieseam sa iau ceva de mancare se ridica oriunde ar fi fost si ma conducea pana la poarta. Cand ma intorceam ii dadeam si ei din ceea ce cumparasem. Macar sa guste. Toti angajatii firmei se minunau cum de ne intelegem noi, eu si lupoaica asa de bine. Nimeni nu scapase nemuscat. Ii lasa sa intre, dar de iesit…trebuia sa fie legata ca sa iasa lumea. I-am intrebat pe stapanii ei care locuiau in aceeasi curte daca au vaccinat-o, daca are carnetelul ei de sanatate… nu fusese niciodata la doctor… Si-atunci le-am spus ca de aici inainte ma ocup eu de ea, doctor, vaccinuri, deparazitare, mancare, baie, educatie… Si le-am mai spus ca atunci cand va face pui, unul va fi al meu…Era si ea de fata… un fel de Sofia Loren canin… Stia ca e frumoasa. Stia ca o iubesc. Si cred ca a inteles ce vorbisem cu stapanii ei. Prin primavara acelui an m-a vizitat stapanul ei: - Domnule arhitect, i-a venit sorocul si vrem sa o ducem la monta. Vreti sa il vedeti si dumneavostra pe viitorul tata? E aici, la trei case mai incolo. - Ok, vin. O strada veche din Bucuresti, cu case batrane, foarte batrane, care isi mai purtau straiele tocite din tinerete… Gard dupa gard, am ajuns la poarta viitorului “sot”. Un domn, un fel de “herr” inalt de statura si cu o privire patrunzatoare. Ne-a auzit de departe si a venit in fuga la gard sa ne previna ca e domeniul sau. Involuntar am facut un pas inapoi. - E campion italian, de undeva din nordul Italiei, zise stapanul Sofiei… s-au mai cunoscut de doua ori… stiti dumneavoastra… - E splendid, barbat adevarat, am mai apucat sa spun, incercand sa imi inchipui un fel de medie genetica intre cei doi. Or sa iasa niste exemplare… splendide! Hai sa vedem… A doua zi, m-am dus cu ea la doctor. - Domule e un exemplar splendid, zise doctorul. E chiar inaltuta si are niste ochi… Asta observasem si eu… …………. Dupa cateva luni, am auzit cu incantare niste chitaieli venind din pivnita casei. Nu am lasat pe nimeni sa coboare. Ii dadeam in fiecare zi o casoleta cu lapte si multa carne de vita, sa aibe ca sa alapteze. Fatase sapte pui. Doi, insa, au murit la o zi dupa nastere. Peste inca o luna am vazut niste sobolani mari ca niste bile care incercau sa urce treptele din pivnita. O treapta era o adevarata escalada pentru bilele gri cu urechi si patru picioruse scurte, prea scurte sa urce scara. Cand au reusit sa iasa toti din subsolul casei, roiau pe langa mama-sa, care isi arata coltii tuturor celor din curte. Cand m-am apropiat si eu de ea, a lasat urechile pe spate si si-a pus capul pe pamant. Am inteles ca am voie sa ma apropii. Avea cinci puiuti minunati, grasi si rotunzi. Niste mogaldete gri cu gurite roz care schelalaiau care mai de care. Toti isi cautau mama care ii saruta lingandu-i pe fiecare. I-am spus din suflet, bravo! Ai niste copii foarte frumosi! A miscat din varful cozii a multumire pentru compliment. Aveam un zambet tamp in fata minunii vietii, cand una dintre bilele gri a venit spre mine. Eram la cativa metri de ei. Abia mergea. Burta era mai mare decat picioarele. A ajuns pana la mine si m-am uitat la maica-sa daca imi da voie sa il ating. Toti angajatii si stapanii ei erau acolo, cu acelasi zambet tamp ca si mine si asteptau sa vada ce se intampla. Am inteles din atitudinea ei ca am voie sa il ating. Avea toata incredera in mine. I-am intnis mana la nasuc sa o poata mirosi. De-atunci el m-a ales pe mine. Si la fel si eu. De-atunci nu ne-am mai despartit decat sporadic, cand viata a cerut-o. Cand sunt plecat si nu e cu mine ma gandesc mereu la el, clipa de clipa. Ce-o fi facand Axel… Acum trei ani am plecat din tara si a trebuit sa-l duc la o canisa pentru zece zile. Cand m-am intors nu mancase nimic, nu bause apa, nu iesise afara. L-am gasit intr-un hal fara de hal. Infometat, insetat, nu-si facuse nevoile. M-a asteptat zece zile… zece zile de cosmar pentru el. Cand am ajuns in parculetul in care mergem zi de zi a udat timp de jumatate de ora iarba, a mirosit de nenumarate ori copacii, iar pe mine m-a mirosit din minut in minut ca sa se convinga ca sunt eu… sa fie sigur ca m-am intors la el! Cred ca ii era frica sa nu mai plec, sa nu ma mai piarda… m-a topit! Atata credinta, atata devotiune… Ne-am educat reciproc eu pe el si el pe mine. El a invatat cuvintele mele eu am invatat atitudinile lui. El se bucura cand ma vede, se intristeaza cand simte ca sunt preocupat ori trist… Eu ma ingrijorez cand il vad apatic, il urc in masina si il duc imediat la doctor. - Danute, ai un singur prieten adevarat pe lumea asta, Axel! Dupa ce am trait 3 ani impreuna zi de zi, ceas de ceas, acum sunt nevoit sa il las la maica-mea, care il iubeste ca pe un om! Ce fiinte minunate. De unde se vede ca toate datoriile le platim in timpul vietii.

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]