Ma intorceam acasa.
Intre blocuri, intr-un colt de asfalt si beton, uitat pana si de gunoieri mi s-a parut ca vad ceva…
M-am apropiat…
Era un acoredeon.
M-am aplecat sa vad mai bine… Era un acordeon beat, care sprijinea un perete scorojit de ploi intr-un fel de fandare in semn de respect pentru ceea ce candva adusese bucurie in sufletele unor oameni.
Era rupt… scorojit de ani…
Cateva gauri mari se terminau intr-un infint tacut si intunecat.
O liniste de mormant domnea asupra cartierului. Numai vantul naprasnic si rece invartea fulguiala inghetata.
Deodata mi se paru ca aud muzica. Chansonete, cantece lautaresti… Undeva, intr-un infinit fara timp se auzeau acorduri de melodii rusesti…
Abandonat, asa… mi-au trecut prin minte degetele care l-au mangaiat, chiotele de bucurie pe care le-a starnit.
Un acordeon parasit…
Un suflet parasit, in gerul noptii de iarna… O petrecere inghetata, moarta, ca o fotografie virata in sepia…
O farama de timp aruncata la gunoi … Un acordeon fara viata, un suflet parasit… o nota, pierduta in frigul unei nopti de iarna geroasa…
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Bine ati venit in cenaclu! Imi place foarte mult! Foarte sensibila povestirea, m-ati dus pentru moment intr-o alta lume mai frumoasa, mai plina de culoare intr-un contrast perfect cu realitatea descrisa in acest scurt episod de proza.
