Privirea-ţi asprã sufletu-mi strãbate,
Şi suferinţa îmi usucã lacrimile.
Mintea-mi e plinã de gânduri curate,
Dar inima plânge de-mi îneacã veacurile.
În singurãtate pãşesc pe aleea uitatã,
Şi-o amintire mã-njunghie uşor…
Îmi simt privirea dinnou întunecatã
Şi-mi imaginez patetic cum am sa mor.
Şi am sa mor lent, lent şi dureros
Asemeni unui prizonier întemniţat.
Şi-i place sã mã chinuie, dar tot nu-i vãd vreun rost
Cãci îmi accept destinul şi ştiu cã n-am sã scap.
În ale iubirii mreje am fost prinsã demult,
Şi-ntr-o temniţã m-a alungat nepasarea.
Pereţii sunt martori la al meu antic cânt
Ce nici nu-mi mai poate aduce alinarea.
S-a dat demult sentinţa,
Dar n-am vrut s-o accept.
Acum pot sã-mi uit suferinţa,
Cãci degeaba în van aştept.
Mi-e scris într-o carte
A destinului nemilos
Sã vãrs lacrimi deşarte
Pentr-o iubire cu ponos.
Durere adâncã...temniţã pe vecie,
N-am cu ce sã mã hrãnesc
Simt sãrãcia lucie
Pe care n-am cu ce s-o potolesc.
