Deşi luni de zile-au trecut
Şi nu am ştiut niciodatã
De ce trebuie sã grãbesc pasul,
Glasul sã-l întemniţez într-o celulã de gând,
Lãcrimând în amintirea ecoului ce se pierde în uitare,
Aceeaşi zare se scuturã zilnic de regrete
Egrete se cuibãresc sub un cer tot mai mic
Şi-ntr-un plic, cuvinte ce nu-şi doresc tãcerea.
Deşi luni de zile-au trecut
De când, în secret, am rupt logodna mea cu marea,
Cãrarea iar mã cheamã sã-nvãţ paşii uitaţi...
Ştiaţi de-atâta vreme cum merg prin umbre dese
Culese cu-ndârjire, în şoaptã, la amurg!
Dar încã ştiu cum curg sub pleoape şi fericiri şi vise
Şi interzise zboruri ce nu-şi doresc cãderea.
Deşi pe alte-alei, parcã-mpietrit am stat
Încã nu am uitat sã mã nasc din nou
Într-un nou ecou de vers dezmorţit.
Mi-am amintit ce înseamnã sã oferi
Pentru prelungite dureri,
Poeme ce se nasc din tãceri,
Din speranţa de ieri, din iubiri nemurite,
Din ne-mblânzite ierni şi din gesturi pripite,
Din zboruri de-albatroşi ce marea îi cununã.
Sub lunã am învãţat sã mã nasc în culori,
În poeme s-adorm, cu mângâieri de-aripe de îngeri
Ce-ţi sãrutã fruntea atunci când tu sângeri.
