Atunci s-au hotãrât pietrele sã tacã...
Paşii noştri cãlcau tot mai nehotãrât
Pe un pãmânt care tremura lãcrimând pe sub stânci
De unde nimeni nu-şi putea potoli setea.
Ne ridicam braţele spre un cer fãrã nume
Strigând numele celor nenãscuţi.
Şi am deschis Cartea Amintirilor,
A trãirilor ce şi-au cunoscut trupurile,
Gurile ce dezlegau tãcerile, plãcerile,
Vorbele ce nãşteau ecou peste generaţii,
Ecoul lui VREAU, şoapta lui POT,
Un tot s-a clãdit peste ani şi surpat de nelinişti.
Trişti ne sunt ochii ce-şi cautã dorul,
Fiorul în Cartea Amintirilor.
Da, atunci s-au hotãrât pietrele sã tacã...
Da, atunci, cu toţii ne-am pierdut aripile
Când ne-am dorit sã uitãm zborul
Printre paşii mult prea grãbiţi, ruginiţi
Şi obosiţi care ne striveau strãlucirea.
Ne-a rãmas doar privirea din Duminica Învierii
Ascunsã, curatã şi nepãtrunsã de întunericul criptelor,
Mormintelor construite de neşansã.
Aceştia sunt ochii noştri care vã oferã ultimele priviri
Pãstrate în tainã între copertele Cãrţii Amintirilor.
E ultima voastrã şansã de a redeveni vii,
În suflet copii şi corãbii peste mãri pustii...
E ultima noastrã şansã de a ne recupera aripa,
Clipa şi dorul,
Sã încercãm sã ne reamintim...
Zborul.