Å¢i-am doborât nevolnicia, Adame...
Cu o muşcãturã de mãr.
Acum simţi lumina cum îţi pãtrunde
Trupul ce naşte frãmântãri şi fiori
Rãni şi trãiri ca-n nevãzuţi semizei
Acum poţi simţi şi tu durerea
Renaşterii mele în fiecare joc
De copii care imitã glasul nevinovãţiei.
Mã bucur cã pot fi sãrutatã
Sub fiecare pas, alergare spre mâine
De buzele pãmântului, buze de rouã...
Nouã sunt! Adevãrata femeie care
A învãţat sã plângã, îmbrãţişatã de pleoape vii
Mii şi braţe sute, de bãrbaţi nemişcaţi
În faţa goliciunii mele, abur de pãcat.
Pãcat cã nu am muşcat mai devreme...!
Chiar sunt o femeie frumoasã ce cresc
Şi iubesc generaţii la rând
Pe rând, fãrã sã-mi pese cã dimineaţa â€"
Speranţa ameninţã cu zorii ei amorţiţi
Redeschiderea porţilor Paradisului.
Mi-e teamã cã nu mai pot fi aceea,
Scânteia din ochi, jumãtatea de gând
Ce dezlega lacãte de vis şi mistere...
Tãcere...atâta simt când mã dedic nopţii
Şi rãsuflu greu peste noi şi vechi calendare.
Iertare, Adame! Roagã-te mereu şi hrãneşte clipa,
Risipa alung-o şi retrãieşte-ţi pasul
Rãtãcit prin livezile Paradisului!
P.S.: Mai pot fi, oare, peste-a nopţii Eva,
Seva ce hrãnea linişti şi domolea izvoare?
Deseneazã-mã şi zideşte-mã în glasul
Generaţiilor ce vor urma!
