Dintr-odatã mulţimea s-a potolit.
Strigãtele lor se auzeau pânã în
Cetatea îngerilor aglomeratã de
Conştiinţele încãrcate ale oamenilor
Care şi-au alungat privirile
Senine. Ele desenau
Cerul în serile de varã.
Mulţimea îşi rãtãcise glasul
În jocul de lumini şi umbre
Ale coloanei a şaptea,
Ridicatã din cenuşa vechiului
Turn al dorinţelor încãtuşate
Ce îmblânzea noaptea rãstignind
Şoaptele celor miraţi în
Necunoscutul clipei de tãcere.
Este singurul oraş care, încã
Mai venereazã stelele stropind
Cu lacrimi urmele paşilor
Copiilor nãscuţi în rugãciune
Sub neobosita veghe a bãtrânilor
Uitaţi şi înfriguraţi în amintiri,
În trecut, în glasul putregãit de
Tãcere, amorţit de cuvinte nerostite.
Acesta este oraşul în care am fost
Cãlãtor, soţ şi amant, poet
Şi însoţitor spre Luminã,
Vânzãtor de dileme şi prinţ
În suburbiile visului liber.
Acesta este oraşul în care am
Adormit ostenit tot aşteptând
Sã se însãnãtoşeascã îngerii.
