interviu cu Traian T. Coşovei,laureat al"Meritului Cultural în Grad de Ofiţer"
(n. 28 noiembrie 1954)
- Domnule Traian T. Coşovei, cum s-a nãscut pasiunea dumneavoastrã de a scrie?
- În adolescenţã, apoi în cadrul facultãţii unde, stimulat de colegii mei, am frecventat "Cenaclul Junimea", condus de regretatul Ovid. S. Crohmãlniceanu. Perioada de împlinire poeticã pot spune cã am avut-o dupã cutremurul din `77, când l-am cunoscut pe Nichita Stãnescu. Tot atunci începuse sã se manifeste "Cenaclul de luni", cel care avea sã adune sub bagheta lui Nicolae Manolescu o întreagã generaţie de poeţi, strânşi de prin toatã ţara. Din nucleul bucureştean fãceau parte Ion Stratan, Florin Iaru, Mircea Cãrtãrescu şi Bogdan Ghiu. Nouã ni se alãturau poeţi de la Iaşi, Cluj, Timişoara, Braşov, Sibiu, Satu-Mare, Oradea. Eram atât de mulţi cã cenaclul devenise suspect în ochii poliţiei politice şi dupã şase luni de zile a fost interzis. Dintre noi, cei din Bucureşti, am reuşit sã luãm "Premiul Academiei Române": eu şi Stratan pentru poezie şi Mircea Cãrtãrescu pentru prozã.
- Ce vã deranjeazã cel mai mult în viaţã?
- Intoleranţa, spiritul obtuz, lipsa dorinţei de dialog şi uneori absenţa dialogului între oameni, nu neapãrat la nivelul poeziei. Ipocrizia şi oportunismul. Şi în domeniul literar am douã exemple de ticãloşi: Mihail Sadoveanu şi Mihai Beniuc. Primul a justificat prin cartea "Mitrea Cocor" distrugerea clasei ţãrãneşti; Beniuc a fost o mare canalie. Cât a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor a beneficiat de toate prerogativele, inclusiv cele financiare. A fost un discreţionar şi un dispreţuitor cu toţi ceilalţi poeţi, mergând pânã la ticãloşia de a le face rãu cu bunã-credinţã. Chiar dacã existã un "Hanul Ancuţei" în cazul lui Sadoveanu sau poezia de dragoste a lui Beniuc, ca cea din volumul "Mãrul de lângã drum", asta nu justificã lipsa lor de moralitate.
- Ce reproşaţi poeziei de dupã `90?
- Ea a beneficiat de o libertate a expresiei, a cuvântului, pentru care generaţia mea a militat extraordinar de mult. A fost dorinţa noastrã cea mai arzãtoare. Sã fim lãsaţi sã ne manifestãm liber. Mulţi tineri au aceastã libertate, dar, uneori, nu ştiu ce sã facã având-o. Nu m-am retras în mica mea notorietate balcanicã ci, dimpotrivã, vreau sã-i cunosc pe cei tineri, sã le cunosc mentalitatea, modul de a scrie. Uneori le parcurg manuscrisele, îi ascult citind. Sunt foarte buni, tehnici, dar ceea ce le reproşez este o acutã lipsã a sentimentului, a pãrţii lirice. Eu sunt pentru poezia liricã. Mã revendic prin şcoala poeticã a lui Nichita Stãnescu, unde, pe lângã dimensiunea filosoficã, cerebralã, conceptualã, ascunde şi un profund filon liric. Excesul de libertate nu duce întotdeauna şi la o mãrire a potenţialului liric, poetic. Nu aduce dupã sine şi creativitate. Uneori acest exces duce şi la abuzuri la adresa limbii române. Constat o vulgarizare şi o trivializare a limbii române, pe care mã mir cã nişte oameni şcoliţi o acceptã şi, mai mult, se lasã ademeniţi ca de un fals cântec de sirenã. Nu pot compara poezia lui Francois Villon cu ceea ce se citeşte în unele cenacluri, unde unele cuvinte folosite nu fac decât sã aducã derizoriul cât mai aproape de autor. Spun şi eu cum spunea Nichita, la un moment dat. Dacã gândirea nu este vulgarã, cuvinte taxate astfel, dar spuse pe şleau, ca-n mahala, nu au nici o semnificaţie. Trebuie sã ştii cum se folosesc aceste cuvinte fãrã sã deranjeze; dacã gândirea este vulgarã, pânã şi cuvântul pâine miroase a cãcat. Asta e ideea: gândirea este sau nu vulgarã?
- Sunteţi o persoanã revoltatã...
- Nu sunt revoltat. Românii, în general, sunt ori indignaţi ori revoltaţi. Dar indignarea sau revolta lor este de multe ori sterilã. Eu, ca sã-mi arãt revolta, nu pot decât sã scriu o poezie care sã ajungã la sufletul oamenilor, fãrã sã fac apel la denunţ social, la bãtrânii care mãnâncã din tomberoane, la unii foşti profesori, care acum întind mâna la gurile de metrou. Astea ţin de apanajul gazetãriei sau al prozei cu impact social. Asta nu înseamnã cã poezia nu este militantã. Arta trebuie sã fie militantã. Nu ştiu dacã poezia face lumea mai bunã, dar mãcar se strãduieşte. La atâta urã şi-nvrãjbire, câtã existã între noi, poezia aduce melancolie.
- Mai poate un scriitor sã supravieţuiascã doar din scris?
- Nu, dar acest aspect este valabil şi în ţãrile civilizate, unde cultura este sponsorizatã de cãtre stat. Întotdeauna va fi nevoie de culturã, pentru cã omul are nevoie de frumos. Şi pentru asta, dacã eşti dedicat pasiunii tale, te sacrifici aproape în totalitate. În cazul nostru, al românilor, omul este procupat mai mult de aspectele sociale şi economice, care îl deturneazã de la modul de a gândi liber. Este preocupat de ziua de mâine. Fiind în şomaj, eu am trãit aşa patru ani de zile, întreţinându-mã cu banii câştigaţi în urma unei prefaţe, cronici sau articole, care vin destul de greu şi numai poziţia mea în lumea literarã a determinat nişte oameni sã mi se adreseze. Suma era nesemnificativã. Nu puteai sã-ţi plãteşti întreţinerea şi telefonul.
- Cum v-aţi descrie viaţa de pânã acum?
- Ca a unui om normal, cu dureri şi bucurii. Student fiind, eram ca şi acum, mare iubitor de muzicã. Pânã sã mã iau în serios cu scrisul, timp de doi ani şi jumãtate am fost disk-jokey la Facultatea de Filologie. Am început sã scriu mai bine, mai ales dupã ce m-a pãrãsit o iubitã, la care ţineam foarte mult. Am amintiri foarte plãcute de atunci. Sunt un optimist. Când vãd pe stradã o pisicã albã cu negru, bicolorã europeanã, cum se numeşte, eu întotdeauna reţin partea albã a pisicii. Asta mã defineşte ca mentalitate. În privinţa scrisului am şi eu îndoielile mele. Şi-acum îmi pun problema, dacã ceea ce scriu reprezintã o valoare, deşi am fost rãsplãtit cu nişte diplome şi medalii. Şi totuşi, am îndoieli. Asta mã ţine treaz, conştient cã ceea ce fac eu este un lucru important şi cã reprezintã viaţa mea. Eu mã consider un scriitor profesionist, care deţine o poezie cu o oarecare muzicalitate.
- Din bagajul de amintiri personale, aveţi vreo întâmplare dragã sufletului, pe care ne-aţi putea-o dezvãlui?
- O amintire hazlie. Fiind copil, locuiam pe strada Snagov, lângã o clãdire imensã, fosta bibiotecã "Cartea Rusã", care era lipitã de "Ambasada Statelor Unite ale Americii". Pe strada din imediata apropiere, pe "Fântâna Blanduziei" se aruncau tot felul de ambalaje de carton, cum sunt cele de frigidere. Noi, copiii le luam şi le aduceam pe acoperişul casei noastre şi ne construiam nave spaţiale. Aşa am fost acuzaţi, la un moment dat, de nişte babe şi vecini, cã din cauza noastrã, pe timp de ploaie, le intrã apa-n casã, deşi nu era vina noastrã. Şi, din rãzbunare cã ne-au pus sã ne distrugem navele noastre din carton, le-am tãiat cu un cleşte toate antenele de televizor.
- Observ peste tot în apartamentul dumneavoastrã creaţii proprii, originale, îmbinate într-o manierã mai mult decât modernã. Toate acestea sunt realizate din diverse lucruri şi obiecte, care, pentru mulţi, ele nu pot avea o semnificaţie secundarã. Dumneavoastrã le-aţi dat un sens.
- Eu doar am prelucrat ceea ce natura mi-a adus în faţa ochilor. Adun de pe stradã tot soiul de lucruri, de obiecte ciudate, pe care aruncã vecinii. Problema nu este sã le aduni şi sã le vopseşti, ci sã le dai o alcãtuire. La Moroieni trece un râu care, într-un an â€" nu mai ştiu exact când â€" fusese afectat de-o viiturã. Când se domolise, printre lucrurile contorsionate, mâncate de apã, soţia mea a vãzut o bucatã de copac, o creangã ceva mai deosebitã, pe care am luat-o şi am adus-o acasã. Are aproximativ un metru şi, paradoxal are o formã de Christ. Cine a venit la noi în casã a remarcat asemãnarea spunând cã parcã este un Christ rãstignit. Bineînţeles cã am prelucrat-o şi am expus-o pe perete. Este o curiozitate pentru oricine vine la noi. Broaştele ţestoase "Mic dejun a la Tiffany`s" sunt nişte farfurii vopsite în negru, cu pietre argintii şi aurii, una dintre farfurii având şi un rest de gutã de la o mulinetã, în viziunea mea ea vrând sã reprezinte nişte spaghetti. Cealaltã farfurie are o piatrã, adicã o broascã, pe care am aşezat-o pe hârtie fotograficã pusã în straturi. Deasupra are o bucatã de cânepã - rãmasã de la nişte muncitori, care mi-au lucrat la chiuvete - plus o pietricicã vopsitã în negru, ce simbolizeazã oul ochi. Este un mod de a mã relaxa, un mod de a împãrţi scrisul, cititul, cu o atitudine mai distanţatã de lumea dezlãnţuitã din jurul nostru. O ramã şi un ceas rusesc vechi, cu clopot, mi-au adus aminte de ceea ce a spus, sau i se atribuie lui Baudelaire. El ar fi rupt limbile ceasului sãu şi a scris pe cadran: "Oricum e mai târziu decât crezi". Aceastã lucrare a mea se numeşte chiar aşa: "Oricum e mai târziu decât crezi". Ele nu sunt nişte simple obiecte, sunt o prelungire a poeziei mele. Poezia mea este foarte vizualã, conţine o mare cantitate de imagini. Poezia generaţiei `80 a fost numitã poezie citadinã. Pornind de la aceastã masã amorfã de lucruri: strãzi, benzinãrii, bãnci abandonate, blocuri impersonale, se naşte o stare de spirit. Mai mult decât emoţia existã starea de spirit. Poezia generaţiei mele reprezintã o nouã sensibilitate.
interviu realizat în 2004 de Gabriel Dragnea (din volumul în lucru "27 Dialoguri - Construcţii incomplete)
