- Doamnã Nina Cassian, v-aţi gândit sã vã reîntoarceţi în România?
- Dacã s-ar putea...E prea complicat pentru cã, în mod miraculos, acum patru ani, chiar cinci ani aproape, m-am mãritat cu un american. Asta începe sã îmi punã o problemã. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost sã stau şase luni în România şi şase luni la celãlalt domiciliu al meu, cel american. Visul e imposibil, cãci la Bucureşti nu am un spaţiu de locuit, sunt absolut lãsatã pe drumuri. În trecut, autoritãţile s-au purtat foarte urât cu mine. Deci, acum, repatrierea este mai complicatã pentru cã sunt mãritatã acolo.
- Credeţi cã cititorii americani vã apreciazã mai mult decât românii?
- Nu ştiu. E dreptul lor, al cititorilor, al criticilor literari sã mã coteze la o bursã a valorilor. Tot ce pot sã fac e sã prezint oferta mea, cãrţile mele. Restul nu mai depinde de mine. Dacã ei nu mã vor, eu nu pot sã spun ca Lãpuşneanu, "dacã voi nu mã vreţi, eu vã vreu". Aştept sã mã vrea.
- Care a fost motivul pentru care aţi plecat din România, în 1985?
- Eu am plecat sã predau un curs de, pardon, mãiestrie poeticã la Universitatea din New-York. În nici un caz nu plecam de tot. Dar, a izbucnit, cum scrie şi-n carte, acel scandal politic, acea tragedie cu Gheorghe Babu Ursu. În jurnalele lui eram foarte des citatã şi implicatã cu pãrerile mele politice, cu versurile mele satirice la adresa soţilor Ceauşescu. Un vãr sau o verişoarã a domnului Iordan Chimet mi-a telefonat la New-York şi mi-a spus: "Nu te întoarce!" Şi bine a fãcut, pentru cã, imediat dupã aceea Gheorghe Ursu a fost arestat şi apoi ucis în închisoare.
- Aveţi sã le reproşaţi ceva acelora care nu vã gustã poezia?
- Nu, este lipsit de demnitate sã vii şi sã spui: "eu sunt mai bun poet decât credeţi voi!" Asta nu pot s-o fac.
- Dar sufletul, ce vã dicteazã în aceste condiţii?
- Nu-mi dicteazã nimic, decât sã merg înainte. Adicã, voi continua sã scriu poezii la capacitatea mea, atât cât pot. Restul, Dumnezeu ştie!
- Ce veţi mai pregãti, atât pentru cititorii dumneavoastrã de acasã cât şi de peste Ocean?
- În primul rând, scriu volumul al II-lea şi al III-lea din memorii. Asta este o prioritate, pentru cã versuri scrie toatã lumea, iar memoriile mele numai eu pot sã le scriu. Poeziile vin când se impun ele. Eu niciodatã nu mi le programez.
- Ce vã deranjeazã cel mai mult în viaţã?
- Ştiu eu ce sã spun...Este o întrebare profundã şi iatã de ce ezit, pentru cã nu e vorba de ceva concret. Adicã, nu pot sã mã plâng. Sunt sãracã, dar nu muritoare de foame. Am gãsit iubire la o vârstã la care nu se mai poate aştepta nimic. Dacã regret ceva este cã simt un atac concentric la biologia mea. Totul mi-a fost afectat: picioarele, braţele, ochii, urechile, tot, în afarã de mansardã. Ea funcţioneazã.
- Vã mai amintiţi prima poezie scrisã de dumneavoastrã la vârsta de 5 ani?
- Bineînţeles, poezia aceasta este cea pe care mama a pãstrat-o cu drag ani la rând:
"Zãpada proaspãtã se lasã
Pe câte-o casã, pe câte-o casã
Şi geamul este îngheţat
E linişte, toţi sunt în pat.
Iar eu, un om, un rãtãcit
Caut un loc de-adãpostit".
- Sunteţi, ca întotdeauna, jovialã. Cum v-aţi pãstrat aceastã tinereţe sufleteascã?
- Probabil, asta pentru cã spun şi în carte, îmi trãiesc simultan toate vârstele. Eu nu simt bãtrâneţea sub nici o formã, decât biologic.
interviu realizat in 2003 de Gabriel Dragnea, la Institutul Cultural Român
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
multumim ca ne mai aminteste cineva ca suntem contemporanii unor asemena oameni buni,frumosi si unici,consideratie!
"Zãpada proaspãtã se lasã
Pe câte-o casã, pe câte-o casã
Şi geamul este îngheţat
E linişte, toţi sunt în pat.
Iar eu, un om, un rãtãcit
Caut un loc de-adãpostit".
de parca ar fi scris-o un om mare:)
dar probabil era de pe atunci mare
