La cãsuţa poştalã
acelaşi praf, aceeaşi ruginã...
Dupã ani în care nu existam
pentru nimeni, iar numele nu
avea ecou pe nicio alee
pãrãsitã de gânduri,
am aflat dintr-o broşurã îndesatã
pe fugã, galbenã
şi tocitã de lacrimi:
“timpul s-a rãnit
pierzându-şi aripileâ€.
Sã plâng, sã râd,
Sã îmi vând visele, sã le sigilez
În plicuri fãrã destinaţie?
Sã uit cã nu va mai fi mâine
iar Azi îmi va cânta pe umeri
nemurirea, pe acorduri
de lirã mutã ?
Mâine va fi un azi perpetuu
cu o rutinã tot mai graţioasã
pe ceasul deja cuprins de
bucuria primitã în plic.
Deja simt secundele gemând,
tremurânde, în aşteptarea
minutului ce nu se mai naşte.
Fluturii încep sã îşi uite zborul.
Cui sã arate dansul culorilor
Într-o lume care nu mai cunoaşte
graba, fuga pasului
spre ziua incertã?
Mâine va fi un azi permanent
fãrã lacrimi în numele
acelui cunoscut “prea târziuâ€.
Se va rescrie istoria
exerciţiilor de respiraţie...
...acelaşi praf, aceeaşi ruginã,
aceeaşi cãsuţã poştalã
uitatã de expeditori.
Secundele trec...
a fost doar un vis.
