Într-un sat de munte, nu foarte departe de oraş locuia o fetiţã de opt ani pe nume Miruna. Toatã lumea o iubea pentru isteţimea sa şi pentru chipul ei frumos. Avea un pãr lung, auriu ca soarele la amiazã. Mama il împletea cu mare grijã şi rãbdare în fiecare dimineaţã. Fundiţele roşii, bentiţa albã şi ochii ei mari, albaştri o fãceau pe Miruna sã arate ca o adevãratã prinţesã de poveste. Se îmbrãca în fiecare zi cu aceeaşi rochiţã albã de mãtase, primitã în dar de ziua ei de la mama sa. Era îmbrãcãmintea preferatã. Floricelele multicolore de pe rochiţã erau asemenea florilor care îmbrãţişeazã câmpiile în miezul verii sub paşii cãprioarelor blânde.
Era mereu înconjuratã de cãrţi cu poveşti, dar Mirunei nu îi plãcea sã citeascã. Cum primea câte o carte cadou o lua şi o arunca într-un colţ al camerei ei, într-o micã bibliotecã dezordonatã sau chiar sub pat, alãturi de câteva pãpuşi stricate şi lângã o pereche de sãndãluţe rupte. Erau cumpãrate cu bãnuţii ei, strânşi de când mersese prima datã cu colindul la bunici şi la vecinii din sat care o cunoşteau. Atunci avea trei ani şi jumãtate şi deja ştia o mulţime de poezii şi cântece pe care le fredona cât era ziua de lungã. Timpul trecuse şi Miruna, deşi avea acum opt ani şi sãndãluţele nu mai puteau fi purtate, tot nu se îndura sã le arunce.
- E timpul sã mergi la culcare, Miruna! E deja târziu şi trebuie sã te odihneşti.
- Dar, mamã, vreau sã mai stau, sã privesc afarã cum apar stelele.
Neavând mulţi prieteni cu care sã vorbeascã şi sã se joace, în fiecare zi se plimba la marginea pãdurii culegând flori sãlbatice sau urmãrea pãsãrile zgomotoase în zborul lor dupã hranã. Cãldãruşele, ciuboţica-cucului, panseluţele şi brumãrelele erau florile care dãdeau viaţã camerei în care stãtea Miruna, adeseori plictisitã.
- Mamã, sã laşi lumina...
- Ştiu, draga mea. Îţi voi lãsa veioza aprinsã.
Mirunei îi era fricã de întuneric şi în fiecare noapte ea, împreunã cu iepuraşul ei de pluş adormeau cu lumina veiozei aprinsã. Doar aşa se simţea în siguranţã.
Cu doar o sãptãmânã în urmã ea avusese un vis urât. Era searã şi Miruna se întorcea de la pãdure spre casã. Deodatã se fãcu întuneric, cã nu mai puteai face nici mãcar un pas înainte şi, ca printr-o minune apãru din spatele unor brazi înalţi şi argintii o pasãre de foc ce numaidecât îşi întinse aripile de flãcãri, furând, astfel, luna şi toate stelele de pe cer. Atunci, Miruna începu sã plângã şi sã strige dupã ajutor. Doar vocea şi îmbrãţişarea mamei o trezirã pe fatã, speriatã şi cu lacrimi în ochi. De atunci, în fiecare searã, înainte de culcare, privea cerul asigurându-se cã nimeni nu i-a furat miile de stele, pe care le iubea de parcã toate luminau doar pentru ea.
Nu trecu mult de când Miruna îşi închise ochii, obositã de plimbarea-i obişnuitã şi de aerul curat şi rãcoros de munte cã, deodatã, din colţul cu cãrţi, din biblioteca nebãgatã în seamã apãru o luminã puternicã ce mângâia chipul fetei, care dormea adânc şi liniştit.
Miruna începu sã viseze ceva neobişnuit de frumos, care avea s-o apropie pentru totdeauna de lumea poveştilor.
Mergând printr-un labirint de flori, încercând sã gãseascã ieşirea, tocmai ce-i apãru în faţa ochilor un palat mare, strãlucitor, de ziceai cã este construit din razele soarelui. Dar palatul era pustiu. Nu se auzeau decât tic-tac-urile unor ceasuri vechi şi plictisite ce atârnau pe pereţii camerelor nelocuite de nimeni. Erau nişte ceasuri magice. Când o vãzurã pe fatã, uimitã de frumuseţea încãperilor şi miratã cã nu era niciun om prin preajmã, un ceas bãtrân, cu pendulã se adresã Mirunei:
- Cândva acest palat era plin de voie bunã, de muzicã şi jocuri. Toate vieţuitoarele veneau aici sã se bucure în fiecare lunã de Sãrbãtoarea Poveştilor.
- Unde eşti, întrebã Miruna nedumeritã de cele auzite, deoarece nu era nimeni prin apropierea ei.
- Aici sunt! Sus, pe peretele din dreapta. Nu te speria, sunt un ceas bãtrân care te aşteaptã de multã vreme.
- Pe mine?! De ce, întrebã miratã Miruna.
- Eşti singura care poate salva Palatul Poveştilor. Cu fiecare zi care trece, locul acesta îşi pierde din strãlucire.
- Şi... cum aş putea eu sã vã ajut, întrebã Miruna foarte curioasã şi dornicã de a ajuta pe oricine la nevoie.
- Caut-o pe bufniţa înţeleaptã şi ea îţi va explica totul.
Ieşind din palatul plin de tãcere şi singurãtate, numai ce întâlni pe creanga unui fag uscat o bufniţã care, neavând altceva de fãcut, numãra frunzele care cãdeau uşor, una câte una pe pãmânt.
- Bunã ziua, tu eşti bufniţa cea înţeleaptã?, întrebã Miruna bucuroasã.
- Da, eu sunt. Iar tu eşti fetiţa cãreia nu îi plac poveştile, spuse pasãrea cu dezamãgire în glas.
- De unde ştii cã nu îmi plac poveştile?
Bufniţa înţeleaptã îi rãspunse:
- Ai fost în palatul care îşi pierde strãlucirea?
- Da, nu este nimeni, în afarã de ceasul cel bãtrân de pe peretele din camera unde se ţineau balurile de Sãrbãtoarea Poveştilor, rãspunse Miruna.
- Palatul este un loc minunat pentru toţi cei care vin sã-l vadã, completã bufniţa.
- Dar este gol şi liniştea asta este mult prea tristã. Chiar şi când mã plimb zilnic la marginea pãdurii întâlnesc mereu pãsãri, care se agitã în zbor dupã hranã pentru pui sau când îşi curãţã cuiburile. Niciodatã, pãdurea nu a fost pustie şi tãcutã ca aici.
- Dacã ţi-ar fi plãcut sã citeşti, ai fi întâlnit astãzi toate personajele din cãrţile pe care tu le arunci sub pat, fãrã sã îţi pese. Toate pãsãrile şi animalele te-ar fi întâmpinat cu veselie şi tot palatul tãu ar fi fost plin de muzicã şi zâmbet.
- Acesta este palatul meu?... întrebã Miruna cu emoţie în glas.
- Da, rãspunse bufniţa cea înţeleaptã. Fiecare copil, ca tine are un palat al lui, dar niciunul nu aratã atât de posomorât şi neîngrijit ca al tãu.
- Şi toate cãrţile mele, pe care le am acasã...
- Da, Miruna. În cãrţile tale stau toate poveştile lumii, gândurile bune, personaje fermecãtoare, care vor sã locuiascã în palatul tãu. Este palatul copilãriei tale, o copilãrie cu jocuri şi zâmbete şi foarte mulţi prieteni.
- Şi va fi iar muzicã în acest palat?, izbucni Miruna cu mult entuziasm.
- Da, îi rãspunse bãtrâna bufniţã înţeleaptã. Chiar şi când vei creşte şi vei deveni un om mare, ca pãrinţii tãi, vei avea muzica dorului şi toate zâmbetele de copil în suflet. Totul va fi o amintire vie, pe care o vei pãstra veşnic cu lacrimi în ochi.
Fãcând câţiva paşi înapoi, se întoarse brusc şi porni pe drumul pe care venise. Pãşea grãbitã spre labirintul de flori, care o priveau cu bucurie, dansând cu speranţã în vântul care adia prietenos peste codiţele aurii şi împletite ale Mirunei.
Lumina, care apãruse din colţul cu cãrţi din camera fetiţei, dispãruse, lãsându-se sã se vadã aceeaşi micã bibliotecã rãvãşitã, cu cãrţi nebãgate în seamã.
Afarã începu sã se lumineze şi vrãbiuţele, alãturi de porumbei dãdeau startul unei noi zile, care se anunţa plinã de veselie. În pragul camerei apãru mama Mirunei. Se aplecã deasupra patului unde dormea micuţa şi o sãrutã pe frunte. Simţind cãldura mamei, Miruna se trezi cu o mare bucurie în suflet şi cu un zâmbet, care rar îl puteai vedea pe chipul fetei, adesea plictisitã.
- Bunã dimineaţa, Miruna!
- Sãrut mâna, mamã, spuse fata dornicã sã înceapã ziua cât mai repede. Dupã ce mã spãl pe ochi şi mãnânc micul dejun vreau sã mã laşi sã-mi fac singurã curat în camerã şi sã îmi aranjez cãrţile, spunea Miruna foarte hotãrâtã, spre mirarea mamei, care nu înţelegea ce se petrece. Astãzi nu merg la marginea pãdurii înainte de prânz. Mã voi apuca de citit din cãrţile pe care le-am primit. Ele mã ajutã sã pãstrez bucuria şi speranţa în Palatul Copilãriei.
Mama fetei, înţelegând cã Miruna avusese un vis deosebit, o îmbrãţişã şi o sãrutã încã o datã pe frunte.
De atunci, Mirunei nu îi mai era fricã de întuneric şi aştepta seara cu o mare nerãbdare. Noaptea îi oferea cele mai frumoase vise în care ea, Miruna era Prinţesa din Palatul Poveştilor.
