“Scriitorii tineri sunt complexaţi de Eminescu. De aceea îl contestãâ€
interviu cu academicianul Zoe Dumitrescu Buşulenga
(20 august 1920 â€" 5 mai 2006)
Era, cred, o dupã-amiazã de luni, 9 martie 2004, aproape de ora 16:00. Mi-am luat inima în dinţi şi am sunat-o. Trecuserã câteva luni de zile de când îmi propusesem timid o întrevedere cu doamna academician Zoe Buşulenga.
Lunile au trecut, gândul de a mã apropia de universul ce-o înconjura pe aceastã distinsã doamnã a literaturii, aproape cã se estompase în tãvãlugul rutinei cotidiene, al unei zile din viaţa redacţiei de ziar. Cum energia mea era asemãnãtoare cu a melcului pe trecerea de pietoni a fost de ajuns sã deschid televizorul, într-o searã amorţitã şi rãcoroasã de primãvarã. Eram deja captivat. Invitatã fiind, la o emisiune de divertisment, doamna Buşulenga oferea gratuit lecţii de viaţã, de conduitã civicã şi moralã, impunându-se â€" cum de altfel era de aşteptat sã se întâmple â€" prin prestanţã, informaţie avizatã, diplomaţie şi eleganţã din toate punctele de vedere.
Acesta a fost impulsul care m-a determinat sã-i formez numãrul de telefon. Explicându-i cine sunt şi ce doresc de la dumneaei, i-am simţit un fel de ezitare în glas, explicându-mi în plus cã se ocupã cu aranjatul bagajelor în vederea plecãrii la Mãnãstirea Vãratec, unde obişnuia sã se retragã în fiecare an. O clipã mai târziu, mi-am amintit de emisiunea în care fusese invitatã, astfel cã am început un nou subiect de discuţie. Iatã cã, dintr-o convorbire telefonicã, ce nu ar fi durat, în mod normal, mai mult de trei, patru minute pentru a-mi face cunoscutã intenţia, dialogul nostru s-a dezvoltat fãrã sã realizãm cã trecuse aproximativ o jumãtate de orã. Astfel cã, spre surprinderea mea, ezitarea iniţialã a domniei sale s-a transformat brusc în curiozitatea de a mã cunoaşte şi a continua dialogul într-o atmosferã mai relaxatã. A doua zi eram deja familiarizat cu universul apropiat şi intim al doamnei Buşulenga.
Din pãcate, nu ne-am permis â€" eu şi fotoreporterul delegat - sã îi rãpim foarte mult din timpul acordat, în condiţiile în care domnia sa, a doua zi, chiar se pregãtea sã plece la Vãratec.
Oricum, întâlnirea noastrã, deşi relativ scurtã, va rãmâne pentru totdeauna în vitrina mea de suflet, cu amintiri memorabile.
- Doamnã academician, sunteţi o personalitate a culturii româneşti, recunoscutã în ţarã şi strãinãtate. Cum v-aţi caracteriza aceastã carierã de succes?
- Nu m-am gândit niciodatã. Eu n-am dat nici o importanţã carierei mele. Viaţa mea a fost total lipsitã de ambiţii. Eu n-am ştiut ce înseamnã ambiţia, şi-atunci, tot ce-am fãcut a fost din datorie, dragoste şi mai cu seamã dintr-o obligaţie moralã. Asistând la o demolare a valorilor culturii şi istoriei româneşti, petrecute în rãstimpul celor 50 de ani de ocupaţie, ca sã zic aşa, comunistã, mi-am zis cã nu pot rãmâne rece şi indiferentã în faţa unei astfel de situaţii.
-V-aţi pensionat înainte de vreme. Care au fost cauzele?
-Mai aveam aproape opt, nouã ani pânã la pensie. Aveam 61 de ani şi eram şef de catedrã şi membru corespondent al “Academiei Româneâ€. În timpul unui seminar citeam monologul Clitemnestrei din opera lui Eschil. Monolog plin de profunzime şi pluritate în sensuri. Cum eram eu, plinã de patos, un student spune: “Doamnã, ce ne bateţi capul cu prãpãdiţii ãştia şi vechiturile astea!?†Când am auzit, am îngheţat. N-am zis nimic, am închis cartea, mi-am luat pardesiul, m-am dus la decanat şi am depus cererea de pensionare. Pentru mine, valorile clasicismului sunt valorile umanismului authentic. Cine n-a trecut pe-acolo, nu se poate numi om de culturã. Ei ar fi vrut de la bun început o deschidere mai largã spre modernism. Chiar şi între profesori existau opinii diverse. Mulţi dintre cei tineri erau plictisiţi de bãtrânii ãştia: Eschil, Sofocle etc. Ca şi Vianu, am dat o mare amploare antichitãţii clasice greco-latine, apoi evului mediu şi renaşterii, pânã la baroc. De-acolo pãtrundeam în romantism, neorealism, iar în pragul secolului al XX-lea mã opream şi propuneam câteva direcţii, deoarece Vianu spunea: “O adevãratã valoare nu se afirmã decât dupã o sutã de aniâ€. Deci, studenţii mei m-au fãcut sã plec din Universitate. Asta e!
- Care este cea mai mare bucurie a vieţii dumneavoastrã?
- Au fost foarte multe. Am avut mari bucurii când am botezat. Am 11 fini botezaţi şi 17 perechi cununate. Pentru munca mea am luat “Premiul Herderâ€, dar şi multe înalte distincţii oficiale italiene şi româneşti.
- De la o vreme suntem tot mai dezamãgiţi de atitudinea unora din jur. Aţi avut recent o astfel de stare?
- Pagina din “Dilema†de acum câţiva ani, în ziua aniversãrii lui Eminescu, când a apãrut o bancnotã de o mie de lei. Asta era valoarea poetului. Am crezut cã fac infarct. În interiorul revistei erau numai articole de denigrare. Tinerii care scriu despre el, ori nu-l cunosc, ori sunt obsedaţi de superioritatea lui şi sunt complexaţi. Este greu sã-I cunoşti opera. Dacã nu realizezi sinteza, orizontul gândirii lui, n-ai înţeles nimic din el.
- Cu ce gânduri aţi porni la drum, dacã aţi mai avea, sã zicem, 35 de ani?
- M-aş apuca sã fac cateheza copiilor. Sã le dau educaţie religioasã şi nu sexualã. E trist sã vezi cã de la o vârstã foarte fragedã copii sunt interesaţi mai mult de educaţia sexualã, cea religioasã fiind optativã în şcoli. Legat de acest aspect, am un vis care sper sã se împlineascã. Îmi doresc foarte mult unirea bisericilor: ortodoxã şi catolicã. Adicã Bizanţul şi Roma trebuie sã se uneascã, sã reziste împreunã asaltelor date împotriva credinţei creştine. Pentru cã este clar cã în momentul de faţã, noi ne gãsim în faţa unui atac, teribil mascat, venit din partea unor forţe oculte.
- Ştiu cã nu prea vã place sã vorbiţi despre viaţa dumneavoastrã particularã.
- Când mi se pun astfel de întrebãri, încep sã mã joc. S-a întâmplat odatã sã fiu întrebatã câţi bãrbaţi au fost în viaţa mea. Redactorul respective, o domnişoarã, a fost foarte bucuroasã, dar şi surprinsã sã afle de existenţa a doi bãrbaţi: George şi Mihai. Dezamãgirea a venit ulterior, când i-am spus cã este vorba de George Enescu şi Mihai Eminescu.
