Eram o dunã de nisip
Uitatã prin deşertul vieţii .
Frigul şi vântul îmi clãtinau
existenţa banalã şi monotonia visului .
Fiecare fir de nisip al trupului meu
era piatrã durã , necioplitã
de zeul bun al iubirii .
Eram rigidã , cripticã , anostã , indisolubilã
cãci sufletul zdrenţuit în particule microscopice
zãcea în latergie .
Zvâcnea mut ca-ntr-un ultim efort
Dupã oxigenul iubirii .
Şi deodatã un firav rãsãrit
Mângâie diafan sufletul dunã imobil .
Şi-o razã rãtãcitã atinge cu coarda nemişcatã de vreme
a inimii împietrire .
Timid se înalţã un soare
deasupra deşertului meu
Şi acum mã strãluceşti ,
Tu , soare al existentei mele .
Mã ridici , mã transformi , mã arzi
în lava de iubire .
Şi duna uitã- n deşertul trecutului
Renaşte- n vulcan de foc al prezentului .
