Înãuntrul privirii acesteia,
alta, nu demult, a apus.
Dacã s-au înţeles sau nu,
dacã au învãţat
mãcar pilda prieteniei
de la Castor şi Pollux,
nu ştie nimeni.
Au pãşit iniţial dezgolite
pe ogoarele selenare,
cot la cot cu îngerii
care nu le-au gãsit leacul
şi-au obosit
sã le mai poarte de grijã.
Înveşmântate, s-au perindat tãcute,
pe strãzile cãptuşite de noroi,
în clãdiri ce n-au cunoscut vreodatã
culoarea.
Uneori au trãit intens, nedozat;
abandonându-se orelor,
alteori şi-au ronţãit clipele,
au fremãtat
cu ochii pironiţi spre abisul din jur.
De-ar fi înţeles,
din liniştea depãrtãrilor desculţe,
cã trebuie sã priveascã
spre lumina acelei lumi posibile,
fãrã a uita sã trãiascã frumos
prezentul....
Mihaela Oancea
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Ceea ce este sus este şi ceea ce este jos, poate cândva întreaga omenire va reuşi sa vadã lumina din interior. Multã profunzime în versurile tale.