Mai ştii când reglam apusuri de soare
Şi ne-abandonam pretutindeni
Într-o fiinţare profundã?
Trãgeai din pipã-capriciul comod
Al serilor eclatante de varã-
Mânã-n mânã, cãlãtoream
Pe claviatura astralã.
Visele ne erau ferestre-naripate
Spre orizontul altor lumi.
Dimineaţa purta coroanã
De spumã albã,
Iar apa scânteia atinsã
De lumina franjuratã...
Mi te-ai inoculat în celule,
Astfel cã şi azi, mã-nalţ spre tine
Ca o pasãre de-argint,
Ştiind cã ne vom întâlni
Dincolo de curbura scoarţei terestre.
