Cocoşul, cu cizme noi,
Mergea ţanţoş prin trifoi,
Pe sub nuci cu umbra deasã,
Parcã-şi cãuta aleasã,
Cu vestonul încheiat -
Se vedea cã-i aranjat!
Unde se-ndrepta, nu ştim,
Dar acum vã povestim
O pãţanie de-a sa
Şi-om avea ce învãţa!
Cum pãşea cu-alean, hai-hui,
Pe sub ia cerului,
Deodat’ vãzu în cale,
Roşie, ispititoare,
O tufã cu boabe multe:
Moi, zemoase şi mãrunte,
Iarã el, necugetat,
Pe nimeni n-a întrebat,
Din fructe a-nfulecat,
A mâncat pe sãturate,
Poamele cele ciudate,
Ca apoi sã îl apuce
Chinuri mari, mai sã-l usuce!
Nu se ţinea pe picioare,
Nici cã mai vedea în zare,
Ochii-o datã şi-i roti,
Apoi de el nu mai şti!
Când cerul fu înstelat,
Se trezi înconjurat
De-un motan şi de doi cuci
Ce-l duseserã sub nuci,
Aşteptând doctor sã vinã
Şi blânda mamã gãinã.
Cinci zile zãcu în pat,
De familie-ajutat
Şi jurã, pãţit recent
Sã fie de-acum prudent!
Mihaela Oancea
|
