Vântul înnoda crengile
Pe drumul spre peşteri ostenite
Ce glãsuiau în van
Despre umbrele moi.
Se rumenise infinitul
În cuptorul regenerãrii
Şi-am poposit
La locul hotãrât,
Dar tot n-ai apãrut!
Spaima sãpa sardonic
Acolo, în alveola pãdurii,
Unde duhuri nocturne
Şuierau în vãile-abrupte.
Acolo, în desişuri silvestre,
Ai încercat cândva
Sã baţi în piroane veşnicia,
Însã chingile s-au rupt
Şi din vina mea,
Îmbolnãvindu-ne iremediabil
De nãzuinţe
Cu un cod azi ilizibil,
Furişat în orbite.
Pribeagã,
Fremãtam de nerãbdare,
Recuperam anii,
Derulând un absurd dialog
Între Spaţiu şi Timp.
Te-am întrebat adesea
Despre reguli, limite, sensuri.
De ce oare, niciodatã,
N-ai vrut sã-mi vorbeşti
Despre moartea clipelor
Ori despre imposibilitatea
Zborului invers?
