A fost odatã tare demult, pe când caii se potcoveau singuri şi mãgarii alergau întrecându-se cu Vântul de Miazãnoapte, un solomonar dintre aceia care încãlecau pe balauri ce scoteau flãcãri pe nãri, zburau în ’naltul cerului şi aduceau de acolo ploaia, dar uneori şi fulgerele ori grindina.
Deşi prefera sã trãiascã mai retras de obşte, era iubit de cãtre oameni, pentru cã astfel holdele erau mãnoase, iar din grâul strãlucitor gospodinele împleteau pâinea cea de toate zilele pe care o lãsau mai apoi la rumenit în cuptoare. Nu mai e nevoie sã vã spun cã fãrã apa binecuvântatã nimic n-ar mai fi rodit pe plaiurile acelea.
Toate bune şi frumoase, numai cã vrãjitorul despre care vã vorbesc acum, în pragul serii, când voi, cuminţi cum vã cunosc, deja trebuie sã fiţi sub pãturicã, aşteptând povestea cititã de mama...ei, dragii mei....vrãjitorul suferea cumplit. În pãdurea de la marginea satului sãu, trãia o hârcã de babã, stãpânã peste toatã suflarea vrãjitoreascã, mai puţin pe solomonari. Cum numai el mai rãmase activ din neamul solomonarilor, plãnuise a-i lua toatã puterea pentru ca astfel, neîmpiedicatã, sã poatã fura culorile naturii, glasul pãsãretului, cãldura binefãcãtoare a razelor soarelui.. Imaginaţi-vã cã astfel, bietul Eustache (cãci acesta era numele solomonarului nostru) avea în mâini soarta întregii omeniri.
Într-o matinalã plimbare prin pãdurea de mesteceni, roşcovanul Eustache întâlni un ied cu picioarele din spate legate cu o funie. Cum solomonarii cunosc graiul animalelor, el pricepu cã vrãjitoarea îl luã de lângã mama lui şi-l abandonã acolo, la mii de kilometri distanţã. Motivul fusese acela cã ea, cãprioara, mama iedului, pãscuse fãrã sã ştie din lucerna şi trifoiul adunate de babã.
Drept recompensã pentru cã-l eliberase, iedul îi dãdu câteva fire din blãniţa lui ruginie cu pete gãlbui, spunându-i cã, aflat la ananghie, de va sufla peste ele, toate ierbivoarele din lumea asta îi vor veni într-ajutor. Astfel, îşi mulţumirã reciproc şi îşi luarã pe datã rãmas bun.
Pãşea Eustache pe iarba înrouratã, se delecta cu glasul mierlelor şi al cintezelor, iar mai apoi, îngândurat, îşi ridicã faţa spre corolele arborilor printre care începurã a se prefira razele cãlduţe ale soarelui. Nu ştia cum sã-i poatã veni de hac vrãjitoarei, dar îşi impusese a crede cã drumul pânã acolo nu mai e lung.
Bãtrâna avea un grifon fioros ce pãzea îndârjit locuinţa îngrãditã cu ghimpi şi rãchitã împletitã, fortãreaţã înaltã de câţiva stânjeni. Nu putea cunoaşte nimeni ce e în interiorul curţii, doar cã vedeau adesea un fum negricios ridicându-se-n vãzduh (probabil de la groznicele licori pe care obişnuia sã le prepare) şi simţeau un miros înţepãtor.
Eustache ştia de existenţa unui moşneag, trecut de 500 de ani, solomonar ce renunţase la practicile vrãjitoreşti, preferând sihãstria. Luã calea spre coliba acestuia.
- Ziua bunã, moşnege! spuse Eustache cu tristeţe pe chip.
- Nu prea e bunã, fãtul meu, dupã felul în care pãşeşti...dupã chipul afundat în gânduri!
Ştiu ce te-a mânat aici, dar te înhami la o încercare din care pare imposibil de izbândit.
- Rogu-te, cu înţelepciunea ta şi cu puterea Domnului trebuie sã reuşesc!
- Undeva, în munţii de la capãtul pãmântului, trãieşte un Golem, fiinţã rudimentarã, controlatã de vrãjitoare. Monstrul e dificil de rãpus, întrucât e mai rapid ca gândul. Odatã învins, ar elibera o pasãre care, prinsã la rându-i, ar face un ou de rubin. Sfãrâmat, devenea o pulbere. Odatã aruncatã spre chipul vrãjitoarei, ar face-o pe zgripţuroaicã sã plesneascã, dispãrând de pe faţa pãmântului.
- Mulţumesc pentru povaţã şi rãmâi cu bine!
- Umblã cu Domnul, Eustache!
Solomonarul nostru bãtu în toacã şi chemã Vântoasele a-l însoţi pânã la peştera de la capãtul pãmântului. Peisajul era înfricoşãtor, totul gri, stânci abrupte, iar câmpul din zare zãcea pârjolit. În pustietatea aceea, solomonarul le îndemnã pe Vântoase a-l momi cumva pe Golem sã iasã din ascunziş, fãrã a bãnui nimic rãu. Zis şi fãcut. Ele se duserã vesele aproape de gura peşterii şi începurã sã cânte aşa: ,,Ploaie, ploaie, tu, reginã/ Haida iute, haida, vinã/Spal-a locului ruginã/Şi adu din nou luminã!â€
Contrariat, Golemul se şi înfãţişã turbat de furie:
- Cine îndrãzneşte sã calce pe locurile astea? Şi....ce e cu cântecul insuportabil? îngãimã urâtul holbându-se la Vântoase.
Atât aşteptã solomonarul...o clipã de neatenţie a Golemului. Se şi nãpusti în zbor, doborându-l. Îi crestã burta şi, pe datã, zburã o pasãre micuţã, cu penaj multicolor. Prinsã, fãcu oul de rubin, întocmai cu povestise solomonarul bãtrân. Iute, fu zdrobit, mãrunţit şi pus la pãstrat într-un sãculeţ purtat de Eustache la cingãtoare.
Întors pe meleagurile noastre, trebuia s-o determine pe baborniţã a ieşi din sfera casei ei, locuinţã protejatã de magia fãcutã de vrãjitoare. Acolo era de neatins. V-aţi dat seama ce a fãcut Eustache, aşa-i? A suflat peste firele din blãniţa iedului salvat şi...minunãţie! Cai, zebre, rinoceri, capre, oi, mãgari, cãmile şi alte animale adunate într-o clipitã fãceau o larmã de nedescris în faţa zidului ridicat de vrãjitoare. Baba, nesuportând glas de animale, îşi trimise grifonul sã le alunge. Namila cu chip înfiorãtor ieşi vijelioasã, dar sfârşi aproape scheunând sub copitele animalelor ce-i frãmântau trupul monstruos cu nesaţ, întrucât, de-a lungul timpului, dihania venise de hac multor semeni de-ai lor.
Nu ştiu dacã vã imaginaţi hãrmãlaia iscatã, însã şi cotoroanţa fu nevoitã sã iasã din bârlog, cãtrãnitã de necaz. De dupã împletitura de rãchitã şi ghimpi, Eustache eliberã pulberea din sãculeţ pe chipul schimonosit al vrãjitoarei. Un şuierat teribil se auzi, hârca plesni, dispãrând odatã cu ea şi contrucţia hidoasã ce-i servea drept adãpost.
Ce veselie s-a revãrsat asupra oamenilor, cât de bucuros fu şi solomonarul cã scãpase de o ameninţare atât de periculoasã, nu vã pot descrie în cuvinte. Toţi chiuiau, se îmbrãţişau şi-i mulţumeau solomonarului pentru cã le dãruise astfel, permanent, posibilitatea de a se bucura de toate darurile naturii.
Vesel, Eustache, fluturã mantia-i albã ca spuma laptelui, încãlecã pe unul dintre balaurii sãi şi se retrase aşa cum obişnuia, nu înainte de a spãla pãmântul, rãcorindu-l cu apã proaspãtã, apa vie a universului...
Iar voi, dragii mei, preţuiţi natura cu tot ce are ea mai minunat, daruri de preţ, protejati-o pentru ca şi urmaşii voştri sã afle ce bucurii poate oferi!
Mihaela Oancea
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Mulţumesc mult, Allexya şi Nicu Constantin, pentru rândurile lãsate!
Frumoasa poveste! Regret ca nu mai sunt mic sa mi-o citeasca o zana inainte de culcare. Dac-am si noi un Eustache am scapa si de iarna si de politicienii vrajitori si zgripturoi si am trai fericiti pana la adanci batraneti.
