În fiecare searã ne-adunãm
Noi, scaunele goale,
Şi povestim
Ce-a mai fãcut fiecare
Dupã spargerea clepsidrei.
Credinţa multora dintre noi
S-a şubrezit de-atunci.
Ştim cã timpul ni se deşirã;
Nu ne place, dar aşa-i rostuit.
Ne jucãm rolul de clovni
În anticamera morţii,
Neştiind, de fapt, ce e
Dincolo de carnavalul de aici.
Suportãm din când în când
Greutãţi ce ne uzeazã;
Unii se pierd cu firea,
Alţii ştiu cã aceasta e calea.
În existenţa sa
Din azilul de bãtrâni,
Unul reclamã angoase.
Altul, plasat într-un parc,
E încântat de privelişte
Şi de libertatea pãsãrilor;
Rezistã şi-şi poartã credinţa
Sãdind-o în inimã
Ca pe o rara avis.
Unele scaune sunt flecare,
Altele taciturne.
Ne simţim singure
Într-o mare de scaune,
Iar asta pentru cã nimãnui
Nu pare sã-i pese
De simtirea
Ce curge prin venele
Din care suntem plãsmuite.
Probabil şi noi, scaunele,
Îl aşteptãm pe Godot.
