În aerul rarefiat al culmilor alpestre,
Pe piscuri îndrãzneţe,
Unde silfele încã modeleazã norii cirrus,
Rezematã de soclul armoniei ce umple
Intervalul dintre cer şi pãmânt,
Simt respiraţia cetelor de îngeri
Aranjaţi discret pe scara lui Iacob.
Au chipuri nedesluşite şi totuşi cunoscute,
Întocmai feţei geamãnului neştiut.
Acolo, cugetarea, pasãre mãiastrã,
Îşi extinde nervurile cuvintelor
Jubilând în cercuri concentrice,
În limpezimi opaline,
Umãr la umãr
Cu sinele meu lãrgit,
Fãrã gen proxim şi diferenţã specificã,
Fãrã inutilul reducţionism la modele binare.
De pe sprânceana zãrii coboarã
Fascicule de luminã
Ce-mi recalibreazã fiinţa...
Reuşesc, într-o stranie contiguitate
Cu tãcerea epifanicã,
Sã surprind strãlucirea unei clipe
Neîntrupate încã.
Mihaela Oancea
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Vã mulţumesc pentru aprecieri! Sã aveţi un an nou cu sãnãtate, inspiraţie şi realizãri multiple!
