Motanul Ioachim (Spiriduş de Crãciun)
În ceasul înserãrii, cu cei trei jderi isteţi,
Motanul Ioachim porneşte prin nãmeţi,
Cãci Moş Crãciun uitat-a grãbit şi sugubãţ
Cã şi-omul de zãpadã aşteaptã-al sãu rãsfãţ.
El rabdã gerul aprig, cuminte, dar sãrman,
N-are iţari, fular ori ponosit suman.
Are, în schimb, un zâmbet din nasturi construit,
Şi-aşteaptã-acum pe moşul, în gânduri adâncit.
Zoreşte Ioachim, pe dealuri îngheţate,
Prin argintii troiene, orbecãind în noapte.
El, negreşit, ajunge pe moşul în surtuc,
Nu prea departe-n zare, într-un umil sãtuc.
Îi spune-atunci povestea cu omul de zãpadã
Pierdut de moşul harnic prin fulgi de nea â€"cascadã.
El împãrţea cu râvnã cadouri celor mici
Şi le lãsa halviţã, flaşnete, noi târlici.
Aflând de el, bãtrânul degrabã a luat
Sacul cel greu în spate şi s-a întors pe dat’
Cu Ioachim alãturi, un suflet generos,
Şi jderii cei destoinici, sub cerul cel sticlos.
Când l-a vãzut în zare, spre el înaintând,
Omul de nea, cu semne, l-a-ntâmpinat plângând,
Dar fericit, pesemne, cã pe un ger strãbun,
Iatã cã nu-l uitase bãtrânul Moş Crãciun.
Mihaela Oancea
|
