Nu ne deranjeazã nimic.
De ce ne întrebaţi?
Zapãm doar anxioşi
În cãutarea disperatã a şocantului, a turpitudinii.
Cu îndoialã, ce-i drept â€" stare tipicã nouã,
Iar certitudinea ne scapã precum nisipul printre degete.
Existenţa o rumegãm precum popcornul în faţa ecranului,
La distanţã de un buton de triumful consumismului abject,
Al diformitãţilor colţuroase crestate-n subconştient.
Cultura? - o machieuzã obositã,
Desuetã, impertinentã, versatilã,
Chip cadaveric al singurãtãţii absolute,
Eboşa vreunui trecut ilustru..
Cine vrea s-o-nsoţeascã?
Suspendãm întelesul de propria-i şirã a spinãrii
În ritmuri de gangsta rap flamboaiant...
Funcţionãm în modele binare,
Asta ne-a tot spus antropologia -
Sintagmatic si paradigmatic
Reproducând incestuos şi redundant
Cuvinte sleite de semnificaţii,
Tocite-n creuzetul timpului,
Cuvinte ce nu mai creeazã, doar distrug.
N-avem timp de-ntrebãri,
N-avem timp de rãspunsuri.
Vegetãm.
Cãutãm prozeliţi!
Mihaela Oancea
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Indiferenţa, în toate formele ei, devine pe zi ce trece stare a lumii. Nu e vorba aici despre dezlegarea misterului ultim, ci despre adâncirea într-o nepãsare ucigâtoare faţã de calitativ/valori. Lumea devine resemnatã, în felul acesta poemul e un semnal de alarmã.
unde mergem ? cine ştie ! poate doar marii iniţiaţi ştiu, noi mai avem de mers pânã sã deslegãm Marele Mister, dar nu cred cã trebuie sã mergem pânã acolo trişti şi resemnaţi, sã cãutãm ADEVÄ‚RUL în sufletul nostru
