Era prin vara anului 2005, când am schimbat ferestrele casei. Venise moda termopanelor din plastic. Şi ce lemn era în cele aruncate(!). La reparaţii şi la zugrãvit, am gãsit, destul de greu, un meşter. Vara, meşterii buni sunt foarte ocupaţi şi mult mai scumpi. Mi-a fost recomandat un pensionar, Gheza K. â€" din strãmoşi bulgari şi unguri. Era un meseriaş cãutat. Care nu se agita degeaba, lucra întins, cu pauzã de masã, la cine îl angaja. Îi fãcea plãcere un pahar de ţuicã bunã, înainte de mâncare. Unul singur. Vin nu bea. Omul avea tensiune. Berea îi îngreuna urcarea pe scarã.
Când am gãsit prilej, l-am stârnit pe Gheza-baci sã-mi spunã câte ceva din povestea lui. Provenea dintr-o familie numeroasã. Pentru care munca avea sfinţenie. De la pãrinţi, a învãţat cã oricare lucru trebuie fãcut sã îţi placã. Trebuie sã fii mândru de ce ai reuşit sã faci. Dacã ai nişte reguli de conduitã clare, poţi învãţa aproape orice. Şi eşti sigur cã îţi poţi gãsi rostul. Oamenii nu-s la fel. Dar tocmai acest lucru dã frumuseţe lumii. Am aflat cã, în perioada comunistã, Gheza-baci a fost plecat, cu contract de muncã, în Libia. A fãcut bani buni acolo şi, gospodar cum era, a renunţat la casa de la bloc. Şi-a ridicat una nouã, nu prea mare, dar bine chibzuitã, lângã cãsuţa bãtrâneascã aflatã pe un capãt al grãdinii în care şi-a investit primii bani câştigaţi în Libia. Atunci, grãdina era la periferia oraşului, dar oraşul s-a extins şi proprietatea asta a ajuns în “buricul târguluiâ€.
Lui Gheza-baci îi plãceau copiii. Fetiţele îi plãceau, în mod special. Dar n-a avut parte decât de un fecior. Care s-a însurat de tânãruţ, dar nu s-a grãbit sã-i facã nepoţi. Într-o vreme, când Gheza-baci lucra în apropierea “Leagãnului de copii†din urbe, într-un pâlc de copilaşi din curtea instituţiei, a zãrit o fetiţã blondã. Lui Gheza-baci îi pãrea un înger. Şi i s-a “pus pata†pe fetiţã. O visa noaptea. Un soi de nelinişte a pus stãpânire pe el. Ştia omul ce înseamnã sã nu ai pãrinţi. Sau sã nu ai un pãrinte. Dupã câteva nopţi de nesomn, a stat de vorbã cu femeia lui. Apoi, cu feciorul.
- Ce mai aşteptaţi? Dacã nu ne faci o nepoţicã, noi am hotãrât sã înfiem o fetiţã de la Leagãnul de copii. Dar fetiţã vrem sã fie, ai înţeles!? Dacã nu…
Şi o fetiţã a venit pe lume. Spre bucuria bunicului. Care era în stare sã-i aducã şi luna de pe cer. Pe care ar fi cules-o de pe scara de zugrav â€" cum îi spunea fetiţei, într-o poveste pe care i-o depãna înainte de culcare.
Dupã ce a mai crescut, Gheza-baci i-a promis nepoatei un iepuraş adevãrat. Adicã viu. Cãci omul iubea şi animalele. A cumpãrat doi iepuri care s-au înmulţit. Erau jucãriile vii adorate de fetiţã. Fiecare iepuraş avea povestea lui. Ce poveste? Erau o grãmadã de poveşti nãscocite de bunic, în clipe de rãgaz. Poveşti pe care şi iepuraşii le visau pe patul lor de otavã moale. Fericitã era fetiţa, dar fericit era şi bunicul acela cu suflet ales şi împãcat.
Despre bunicã, ce sã spun? Licãrul din ochii bunicului o fãcea sã umble ca o sfârleazã. Ei îi plãcea grãdinãritul. Vorbea cu plantele cum vorbea cu nepoata. Şi, cum lãstãreau, cum nãscocea şi ea câte o poveste despre salatã, despre ceapã, despre morcovi, despre ridichi şi alte legume câte vor fi fost prin grãdinã, dar şi despre atâtea şi atâtea flori încântãtoare, din care bunica împletea coroniţe şi le aşeza pe capul fetiţei. Aşa cãpãtase fetiţa porecla de Zânã.
De prin locurile strãine pe unde a umblat, Gheza-baci a adus câteva poveşti interesante. Pe acolo, lumea era altfel. Şi legile aveau alte rânduieli. Nu se ştie cum le respectau libanezii, dar cei plecaţi acolo la muncã purtau fel şi fel de temeri. Numai cã, o veche zicalã, â€ţcui îi este fricã de apã nu prinde peşteâ€, l-a stârnit pe maistrul Şuşman sã îşi rotunjeascã veniturile. Fãcea ţuicã din zahãr, într-un cazan improvizat, şi o vindea cu 8 dinari, încãlcând legea. Când a venit un control pe şantier, maistrul a legat cazanul de macara şi l-a ridicat în vãzduh. Asta este o poveste de acolo, cu ai noştri.
Gheza-baci a adus şi o poveste despre nunţi. În Libia, nunţile ţin douã sãp¬tãmâni: una la mire şi una la mireasã. Mirii petrec “luna de miere†o lunã de zile, în orice localitate din lume, cheltuielile fiind suportate de stat. Cheltuielile sunt calculate în funcţie de sex, pe zile, revenind 2 dinari/ zi pentru bãiat şi 3 dinari/zi pentru fatã. Statul mai dã mirilor şi un ajutor de 400 de dinari pentru “luna de miereâ€.
În Libia, carnea cea mai scumpã este de cãmilã. Care se jupoaie în faţa blocului, se ia de pe oase şi se împarte. Pielea şi oasele rãmân acolo pânã noaptea, când vin lucrãtorii de la salubritate şi curãţã locul. Mãcelarul, cu o mânã ţine clientul şi cu cealaltã taie carnea â€" pe ales. Aşa spunea Gheza-baci. Şi tot el spunea cã, pentru construirea unui grajd sau a unei case, creditul este primit de la stat şi din credit se restituie statului doar 10%. Mai zicea cã locuitorii din preajma şantierului libanez creşteau pãsãri, pe care le vindeau vii românilor. Erau ieftine şi românii nu aveau rãbdare şi timp sã le opãreascã şi sã le cureţe de pene. Le jupuiau şi apoi le preparau.
Acum, Zâna e mare. Şi meşterul Gheza-baci s-a prãpãdit. Au rãmas poveştile.
Frumoasa poveste de viata, exemplu de munca si daruire al lui Gheza- baci, mai ales ca m-a emotionat experienta lui traita la arabi. Eu stiu ca nu a mintit cu nimic despre obiceiurile lor, mai ales ca si eu am ajuns la arabi cu contract dar in in Iraq in vremurile vechi.
