Autor:	veronica oșorheian ( veronica oșorheian ) - [ POEZIE ]
Titlu:	Veşnicia anotimpurilor

Veşnicia anotimpurilor Dupã rosturi şi linişte Strãbatem lumea largã, Pânã ostenim. Rosturi, mai gãsim, Dar linişte Nu-i decât pe acolo, Prin locuri strãbune, De unde venim. Liniştea cereascã, Numai acolo Poate fi gãsitã, În oricare anotimp. Toamna, în foşnetul Frunzelor de porumb copt, Când se rup ştiuleţii, Şi se aşazã, În grãmezi mari, În tinda casei. Culesul porumbului E prilej de-a face o clacã, La care se adunã vecini, Frumoşi feciori Şi mândre fete, Care-nşirã, Pe-ndelete, Snoave şi ghicitori, Lãsate neghicite, uneori, Mai ales de fete, Feciorii furându-le sãrutul, Ca meritatã pedeapsã, La care ele, Se mai lasã Ori se-ndeasã, Rostogolindu-se fericiţi Peste pãnuşile Desfãcute. Noaptea, târziu, Când sunt pline Coşurile cele mari, Împletite de ţigani, Feciorii le saltã pe umeri Şi le urcã în podul casei, Arãtându-şi vrednicia. Din grãmada de pãnuşi, Se face aşternut copiilor, Care se înşirã Unul lângã altul Şi adorm, Visând la un alt somn, În pãnuşile din anul Care va veni. Soseşte, apoi, iarna, Cu albul zãpezilor Care troienesc locul, Cu liniştea spartã De trosnetul lemnelor Mistuite în sobe, Cu postul Naşterii Domnului, Spre purificarea trupului Şi a sufletului, Cu Ignatul, Care aduce peste sat Guiţatul grãsanilor, Prãpãdiţi sub lama oţeloasã, Producând spaimã În sufletele femeilor Şi ale copiilor, Dar şi bucurie, Când godanul Capãtã culoare Sub înalta vâlvãtaie. De cu searã, Copiii adorm Cu gândul la urechile Şi codiţa pârlite, Care, de obicei, Ajung în casã ciungite. Ciungite ori nu, Ce mai conteazã, Când porcul îndestuleazã O casã de suflete, Pânã cãtre primãvarã, Când toate Se trezesc la viaţã, Din amorţeala în care au stat, Stârnind acea poftã de muncã Şi de învãlmãşealã Cu întreaga naturã. Cucii se întorc şi ei, În ceata pãsãretului Şi, rostindu-şi numele, Dau speranţa avuţiei, Dupã buzunarul Celor care le ascultã Întâiul cântec din an. La Înãlţarea Domnului, Zilele-s pline, Mirosul ierburilor Pãtrunde-n mãdulare, Desfãtând cosaşii, Din umbra unui fag Bãtrân şi scorburos, Sub care, Între ciocan şi nicovalã, Coasele îşi înãspresc gurile. Cãtre miez de noapte, Nevestele fac maiaua. La primul cântat Al cocoşului, Frãmântã pâinea. Când lumina Învinge întunericul, Ele bagã pâinea în cuptor, Fãcând semnul crucii Şi rostind: â€�ţSã te creascã Dumnezeu Şi sã fii spre folosul trupului”. Când e coaptã, În mare grabã, Aleargã la bãrbaţii lor, Sã le fie aproape, Cu sufletul şi cu trupul, Ducându-le, în traistã, Pâine caldã de grâuţ Şi apã rece, în oluţ. Câţi prunci Nu s-au zãmislit În cãpiţele de fân? Pe câmp, Încep sã aparã clãile, Ca nişte cãciuli uriaşe, Care strãjuiesc holdele Trecute în pârg. Livezile Sunt grele de rod, Aşteptând culegãtori, Sã le uşureze povara. La ţarã, Toate-s cu rânduialã Şi cu rost. Gospodarul vrednic Nu cunoaşte sloganul: Lasã cã merge. El e ca neamţul: Ori merge, Ori nu merge. Nu-şi furã cãciula. Seara, când pune Capul pe pernã, Are mulţumirea lucrului Bine fãcut. Şi dragostea, O face cu râvnã, Fãrã sã-l sperie Casa plinã de prunci. El crede cã toţi Au un loc sub soare, Aşa cum au fost Rânduiţi de Dumnezeu. Şi când e casa plinã, Şi la masã nu mai sunt locuri, Cu rãspunderea Care-i apasã umerii, Îşi gustã împlinirea. Mã credeţi Cã liniştea are ţara ei, Acolo, la ţarã?

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	Cu bucurie, vã mulţumesc	veronica oșorheian
2.	Cititã cu mare plãcere!	Mihaela Oancea
3.	Multumesc, mi-am adus aminte de locurile frumoase pe unde m-au purtat pasii copilariei, apoi sporadic ai adolescentei si tineretii: Valea Budacului, Valea Somesului Mare, Tinutul Nasaudului si toata acea zona minunata mustind de istorie si traditii.	Marcoci Dorian

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]