Autor:	veronica oșorheian ( veronica oșorheian ) - [ PROZA ]
Titlu:	ÎNTÂMPLÄ‚RI CU MOŞ CRÄ‚CIUN

Sãrbãtorile de iarnã rãmân înşiruite, în mintea mea, pe un fir magic de datini aducãtoare de bucurie şi speranţã. Bucuria bradului împodobit de Crãciun rãmâne pe primul loc. Bradul nu trebuia cumpãrat, ci ales din pãdurile satului. Era treaba pe care o fãcea moşu ori tata, iar mai târziu fraţii care au desluşit misterul Moşului Crãciun. Împodobitul râmânea în sarcina mamei, în vreme ce noi îl visam pe Moşu cel cu barbã ninsã. â€�ţCiocolãzile de pom” erau puţine, dar merele galbene şi roşii, câteva bucãţi de zahãr cubic rãzleţite prin verdele bradului şi nucile înfrãţite cu un bãţ de chibrit (în rol de codiţã), â€�ţscara mâţului” - dichisitã din hârtie creponatã de mâinile neodihnite ale mamei îndestulau bradul legat de manşonul din piele bãtut în grinda casei din jos â€" manşon în care mama aşeza partea de sus a urzoii, partea de jos sprijinind-o pe o bucatã de lemn cu o scobiturã lustruitã bine de atâta învârtealã. Acela a fost locul ales de tata, dupã ce, într-un an, rãmaşi nesupravegheaţi, am dezbrãcat poala bradului de podoabe, iar la încercarea de a înainta spre vârf, am rãsturnat bradul peste noi, învinovãţându-ne unul pe celãlalt de isprava nedoritã. Întors pe dos, un cojoc al tatei îmbrãca un Moş Crãciun care trecea şi pe la noi, sã ne asculte rugãciunile, sã ne întrebe dacã suntem ascultãtori şi sã ne rãsplãteascã pentru faptele bune, cu alune care semãnau tare mult cu cele culese de noi, de sub tufele din imaş, dar şi cu mere care semãnau cu cele agãţate în pomul nostru împodobit de Crãciun. Mai apoi, ajuns la o oarecare etate, fratele mai mare intra sfãtos în vorbã cu mama, îi spunea cã merge la colindat cu bãietanii, lãsându-ne convinşi de lucrul acesta, dupã ce mama îl atenţiona sã aibã grijã, sã nu-l prindã belciugarii â€" un grup de feciori nãzdrãvani, mânjiţi pe faţã cu tãciune şi înzorzonaţi de nu-i mai cunoştea nimeni, grup care scutura nişte tãlãngi ori te miri ce improvizaţii zgomotoase, de nu-ţi venea sã-i întâlneşti. El, fratele, se fofila în casa din jos, intra sub cojocul întors cu lâna în afarã, îşi dichisea o barbã stufoasã, punea pe cap o cuşmã ponositã â€" ajunsã mai târziu loc de oblãduire pentru puii ieşiţi din gãoace, aşeza pe umãrul stâng o pereche de desagi înfoiaţi, numai el ştie cu ce, şi, dupã o vreme, bombãnea prin târnaţ, prefãcându-se cã nu aude, cã nu vede bine uşa, cã nu-l mai ajutã picioarele â€" motiv pentru care se sprijinea într-o pãtrare bunã la toate. Fire cu arţag, bãga spaima în noi, nebãnuindu-l de vreo complicitate decât târziu, pentru cã în fiecare an schimba regia. Într-un an, i-a spus mamei cã merge sã se hodineascã, în casa din mijloc, pânã vine grupul de bãietani. Numai cã el a trecut în casa din jos, s-a costumat, s-a furişat în târnaţ şi, venit parcã tocmai din ţara cu reni, ne-a luat pe noi la fel şi fel de întrebãri. La urmã, a luat-o la întrebãri pe mama. - Lele, da bãiétu şel mare unde-i ? - Lasã-l, Moşule, cã-i dus sã se hodineascã un pic. Şî fã bine nu bontãni aşa tare cu pãtrarea, cã poate îl trezeşti. - Lasã-mã, lele, cã am o vorbã cu el ! Am auzit cã-i mare bicher... Ş-apoi, el doarme în ajunul Crãciunului ? Stai sã-l controlez eu sã vãd dacã doarme ori pune ceva la cale ... - Tuluoaie, Moşule, lasã-l în amaru lui, cã ãsta-i mai sperios şi poate-l bagi în boale, de nu mai ştiu ce sã fac cu el. - Degeaba vrei, mneata, sã-l ocroteşti. Cum sã-l las, când lui îi arde de somn, în ajunul Crãciunului!? Speriaţi şi uimiţi, nu ne dumeream dacã, din hârjoana încinsã, mama poate ieşi biruitoare. Dar ce hârjoanã? Era o încãierare pe viaţã şi pe moarte, dupã cum erau prinşi amândoi cu mâinile de pãtrarea care ba lovea oalele de pe ploatãn, ba lovea tocul uşii de la camera alãturatã. Dacã-mi aduc aminte, în hârjoana asta, mama avea legatã basmaua peste gurã, într-un fel numai de ea ştiut. Sã fi fost motivul pe care-l bãnuiam atunci? În cele din urmã, biruitã, biata mama se învârtea prin casã într-un soi de neastâmpãr, lãsându-ne, pe cei din jur, într-o mirare negrãitã, în vreme ce zarva din camera alãturatã creştea. Ce se petrecea acolo nimeni nu ştia. Un amestec de grai tânãruţ cu unul de moş încãrunţit cãpãta o cadenţã susţinutã. Ne îngrozeau nişte urlete rãguşite, apoi vãitãturi poticnite, dupã care se bãga tata. - Nu ştiu ce-i face, mãi femeie, dar nu-i lucru de şagã. Mã duc sã mã rãfuiesc cu Moşu. Nò, stai, tu Moşule, cã-ţi arãt eu cine-i stãpân în casa asta! Stai numa sã vezi!... - Du-te, omule, du-te â€" intervenea mama. Nouã, copiilor, ne pierise glasul, dar iniţiativa tatei ni se pãrea salvatoare. Un chicot, scãpat de nu ştiu care, îi stârnea mamei un zâmbet. Nu râdeţi, cã asta nu-i treabã de râs, glãsuia tata, în vreme ce deschidea uşa de la ceea casã. - Doamne, fereşte-ne de rãu! Aşa ceva n-am mai pomenit! Cred c-o ieşit pe fereastrã... Uite, c-o lãsat-o deschisã... - Vezi, ce face bãiétu, mãi omule! Lasã-l în sãrãşie pe Moşu! Dacã s-o dus, s-o dus! Ce sã-i facem?... Mai are mult de umblat şi cred cã i-o fost fricã sã iasã pe unde a intrat. Afurisit Moş, vã spun drept ... Ei, şi când începeau sã vinã neamurile la colindat, întâmplãrile cu Moş Crãciunul ãsta deveneau poveşti de pãstrat pentru nepoţi şi pentru strãnepoţi. De la un capã la altul al satului, colindau numai cei necãjiţi. Care primeau de la gospodari porumb şi â€�ţceva de dulce” â€" acele afumãturi de porc. Dupã ce trecea valul acestor colindãtori, mergeam cu tata sã colindãm neamurile din apropiere. Tata colinda la fluier, lucru cu dichis - la instrumentul ãsta. Scotea melodia, ţuguindu-şi buzele într-un anumit fel. Dupã ce a mai îmbãtrânit, tata colinda la trişcã. În casele oamenilor era masã de sãrbãtoare, cu miros de gãluşte, fierte în oalã burtoasã de pãmânt, printre care numai nu plesneau nişte cârnaţi aruncaţi la întâmplare, miros amestecat cu cel al nelipsitului cozonac cu mac. Mama cunoştea ţigãncile dupã glas: asta-i Savetuca, asta-i Lihãtoaia, asta-i Å¢uguleanca, asta-i Sâia. În alt grup era Mãriuca lui Georgicã, Ana, Tonica, Zorica, iar ceteraşii susţineau femeile de rãsunau feţele satului încremenite sub zãpezile geruite. Floricuţa lui Punguţ se alãtura oricãrui grup. Dupã cum îi cãşuna. Colinda bine şi trãia într-o lume a ei. În casa gazdei, de fiecare datã, în vreme ce colindãtorii primeau rãsplata, Floricuţa juca ţinându-şi poala rochiei încreţite, depãnându-şi trista poveste cu feciorul primarului . Râdea. Era fericitã în lumea aceea...

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	Mulţumesc frumos.	veronica oșorheian
2.	ÎMi place naturaleţea povestirii, pãstrarea nealteratã a regionalismelor.Se citeşte cu plãcere,captîndu-te uşor,uşor firul evenimentului care-ţi lasã în suflet aroma aceea de sãrbãtoare în fierbere.Foarte frumos!

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]