Autor:	veronica oșorheian ( veronica oșorheian ) - [ PROZA ]
Titlu:	MAMA

MAMA Au mãritat-o la 14 ani. Adoptatã, la 12 ani, de o mãtuşã care nu avea copii, a prins vremuri în care pãmântul conferea gãzdoilor poziţia de gospodar. Înãltuţã şi chipeşã, horitoare şi jucãuşã, harnicã şi cu voie bunã, ar fi putut fi peţitã de oricare fecior. Dar cel hotãrât sã-i fie bãrbat a fost ales de familia care a adoptat-o. Alesul era şi el nepot al familiei, din viţa unchiului fetei. Nu ştiu ce discutau femeile, în vreme ce soseau, în fiecare sãptãmânã, ordine de încorporare, încât, la bisericã, rar se vedea câte o pãlãrie. Nimeni nu ştia când poate sosi ordinul şi bieţii oameni lucrau şi duminica, sã nu-i lase pe cei de acasã prea împovãraţi. În prima duminicã de vestire la bisericã, o femeie a-ntrebat-o pe mama: - Mãi bãiétã, ce amar te mãriţi, cã toţi se duc? - Sã rãmân nemãritatã? â€" veni rãspunsul. Se pare cã dãduse mugurul orgoliului de femeie împlinitã şi-n copila care era â€" mama. La 16 ani, l-a fãcut pe Ştefãnucã. Mirat, învelit într-un pled, în braţele mamei, apare în fotografia de familie, fãcutã la Bistriţa. Ceilalţi sunt în frumoase costume naţionale, dupã cum a hotãrât bunica. Bãtrânii - zâmbitori, tata, cu pieptarul de mire, - împãcat şi mulţumit. Mama purta hainele de cununie şi, când priveşti poza, îţi vine sã-i mângâi faţa blajinã. Apoi, dupã rânduialã, tot la doi ani, mai veneam câte unul pe lume. Şi ne-a crescut alergând între caier, stative, cuptor şi legãnuţ, doinind cum numai ea ştia ori îngânând vrãjite cântece de leagãn. â€�ţ... Nani, nani, pui de dor,/ Fruct al ceasului prior,/ Pogorât din evul greu/ Oaspe leagãnului meu, /Dormi aşa cum nici un pui/ Nu-i mai domn în faşa lui,/ Nici sugarul de tigroaicã,/ Nici gândacul fãrã maicã./ Fã-te-n zi/ Cât în vecii/ Fãr sã bãnui, fãr sã ştii/ Cã-ntr-un smoc/ De busuioc/ Vãmi şi fulgere se coc.” Unde o fi citit mama acest frumos Cântec de leagãn? Cu o rãbdare cum numai mamele pot avea, ne-a învãţat sã legãnãm fraţii mai mici, sã-i îmbunãm, sã împãrţim frãţeşte orice, sã ne ajutãm unul pe altul, sã nu ne pârâm, sã nu şterpelim nimic unul de la celãlalt, sã nu minţim, sã recunoaştem când greşim. Lucrurile fetelor erau, oarecum, mai uşoare decât cele ale bãieţilor, deşi multe par mai complicate. Oricum, de la nimic nu ne dam în lãturi. Curiozitatea copiilor e fãrã margini, iar povaţa pãrinţilor era clarã: e bine sã ştii sã faci de toate. Pãrinţii nu ne-au scos sufletul, dar la trei ani, adunam surcele de la tãietor şi-l legãnam pe fratele mai mic, îngânând şi eu: Haia, haia, cu mama,/ Cã mama te-a lengãna ... â€" cum am auzit-o pe mama. La patru ani, înturnam mieii, dar fãceam şi ţevi pentru mama. Aveam o sucalã uşoarã şi lustruitã, pe care, la-nceput, îmi aluneca mâna. Ca sã aibã aderenţã, scuipam în palma dreaptã, grãbindu-mã şi mai tare, dupã ce mama mã lãuda. În acele vremuri, în care nu se gãsea bumbac, femeile deşirau ciorapi albi tricotaţi. Firul acesta era în patru şi, pentru ţesut, trebuia desfãcut în douã. Era o muncã pentru care trebuia sã ai multã, multã rãbdare. Eram fascinaţi de felul în care se deşirã firul şi, apoi, felul în care se rãsuceşte firul, când îl despãrţeam. Doi depãnam şi unul, mai mic, ţinea ciorapul. Când firul se rãsucea prea mult, trebuia eliberat ciorapul şi el se învârtea singur, de ne prãpãdeam de râs. Pentru noi, era o joacã. Pentru mama â€" ajutor. Când m-a învãţat mama sã întind foaia de tãiţei, nu ajungeam la masã. Am întors, cu fundul în sus, o cratiţã în care topeam jumãrile de porc şi m-am cocoţat acolo, mândrã de vrednicia mea. N-a ieşit foaia rotundã, dar din margini, mama ne-a fãcut câteva pãtrãţele pe care le-a pus pe plitã. - Haideţi, dragii mamii, sã pãzim periniţele, sã nu se ardã. Astea-s puţine, dar mâine, vã fac plãcinte frãmântate cu brozã. Cã voi sunteţi harnici şi ascultãtori... Chicotind, ne uitam unii la alţii, ne miram cum se umflã pãtrãţelele acelea de aluat şi cât de repede se coc. - Gata, le punem pe un blid, sã se rãcoreascã şi apoi le împãrţim frãţeşte â€" zicea mama. Lucrul câmpului l-am început aşezând cartofi în cuiburi. Patru în colţuri şi unul în mijloc. Era un cuib mare, din care, toamna, culegeam o jumãtate de gãleatã de cartofi. Şi lucrul acesta ni se pãrea un joc. Noi aşezam cartofii, mama şi bunica îi acoperea, dichisind un muşuroi mare. Pentru împrãştiatul brazdelor de iarbã, ne-au fãcut furcuţe dupã mãrimea noastrã. La lucrul ãsta, şi cel care se împiedica în poala cãmãşii se înghesuia. De ce? Pãi, sã vedeţi! Prin fâneţe, nişte albine mari, bâzâitoare şi negre se adunau în mici familii. Fagurii de miere erau ascunşi într-un cuib fãcut din fire de iarbã uscatã, un cuib mare cât pumnul tatei. Mierea asta era rãsplata copiilor care împrãştiam brazde. Eram foc şi parã, în urma cosaşilor. Un fagure mic rãmânea pentru albine. - Iarba o cosim, flori nu mai sunt, trebuie sã trãiascã şi ele, cumva. Punem un semn, sã nu greblãm cuibul. Ce amaru lor se vor face, dacã le stricãm şi casa? â€" ne lãmurea tata. Pentru fagurii ãştia de miere, eram în stare sã ne sculãm cu noaptea în cap, pe rouã nescuturatã. Mama zicea cã dacã ne spãlãm cu rouã de pe flori, rãmânem tineri şi frumoşi. Şi gâzele se vãd frumoase, când se privesc în oglinzile de rouã. Pe rouã nescuturatã, era vremea cosaşilor. Înrouratã, iarba se taie mult mai uşor. Dar câte nu ne-a învãţat mama? Dupã cum creşteam, ne-a învãţat sã facem curat, sã coasem, sã toarcem, sã urzim, sã dãm prin spatã, sã meliţãm cânepa, sã ţesem, sã secerãm şi multe, multe alte lucruri pe care trebuie sã le ştie o femeie. Cu rânduialã, am fost şase fraţi. Apoi, nouã ani s-a întâmplat sã fie, şi mama, un pic mai liniştitã. Dupã care, s-a întâmplat sã mai avem doi fraţi. Cu atâta bunãtate, a mai avut grijã, în cei patru ani de gimnaziu, şi de o nepoatã care locuia într-un vârf de munte. Gândurile, împãrţite pentru fiecare, şi tristeţea cã ne-am dus în lume au ostenit-o, peste mãsurã. Era octombrie. Dupã operaţie, mama a mai trãit o lunã, fãrã o zi. O pãstrez în minte, alergând la întâlnirea cu mine. S-o duc la medic. Aşteptam în colţul grãdinii spitalului. A întârziat câteva minute. I-a fost greu sã se despartã de Alexandru, nepotul de la fata cea micã. Se uita la el, ca la soare. Probabil i s-a cuibãrit în suflet îndoiala cã s-ar putea sã nu-l mai vadã. Nu mai avea putere sã alerge, dar se strãduia. Când ne-am întâlnit, ceva îi lumina faţa. Era speranţa cã mâinile doctorilor îi vor reda sãnãtatea. Aşa cum i-au redat-o tatei. Toamna a fost bogatã. Şi pânã nu şi-a secerat holdele, nu şi-a vãzut de sãnãtate. Primul doctor a trimis-o la chirurg. Pentru cã i-a simţit în burtã o “carierã de piatrã”. Bãnuiala cã e ceva grav creştea. Biata mama. Slãbise atât de mult, cã i-au rãmas picioarele ca fusele. Am însoţit-o. Şi am încurajat-o mereu. Tremura ca varga. - Sã nu mã lãsaţi singurã. Mi-e teamã. Sigur aveţi relaţii. Cã staţi, de atâta vreme, în oraş. Gãsiţi voi o cale, sã nu mã lãsaţi strãinã. Vor fi ei buni, dar eu nu-s mama lor. Mãcar una sã fiţi cu mine, în salã. Sã nu creadã cã n-am copii. N-a putut înţelege cã nu aveam voie acolo. Cã în sala de operaţie intrã numai doctorii şi asistentele. În ochi i se citea disperarea. Apoi, învinsã şi resemnatã şi-a fãcut semnul crucii, aplecându-şi privirea. Pe faţa-i asceticã, şiroiau lacrimi. Uşa liftului s-a închis. Am rãmas cu privirea pierdutã în peretele acela mut, care a înghiţit-o cu asistente cu tot. Dupã o vreme, mi-am dat seama cã trebuie sã mã retrag undeva. Sã nu încurc lumea, care alerga cu treburi, încercând sã mã ocoleascã. Îi promisesem cã o aştept pe hol, pânã iese din operaţie. M-am aşezat pe un calorifer. Şi am început sã depãn amintiri. Şi sã numãr nopţile pe care nu le-a dormit. Şi ceasurile în care au nãpãdit-o gândurile negre. Atunci când am fost bolnavi şi nu era doctor în sat. Şi atunci când ne-au încercat şi pe noi necazurile. Ne-a crescut pe toţi şi, când îl avea la sân pe cel mai mic, i-am dat-o plocon şi pe copila mea, de douã luni şi jumãtate. Întâi o punea pe ea la supt. Cã era mai micã, decât unchiul ei, cu trei luni. Au crescut ca doi fraţi, alãptaţi la acelaşi sân. Pânã au început sã vorbeascã desluşit. Şi sã-şi revendice prioritatea la izvorul vieţii. Când am încercat, totuşi, s-o duc la creşã, a fost prãpãdul lumii. - Dacã-i desparţi, n-ai inimã. Nu pot trãi unul fãrã altul. S-ar topi de dor. Şi m-a convins, pânã au împlinit trei ani. Chipul mamei a rãmas întipãrit, în mintea fiicei mele, într-un fel cu totul aparte. Privirea blândã, zâmbetul dulce, vocea melodioasã, dezmierdarea caldã â€" toate erau inconfun¬dabile. Mama a rãmas împovãratã de un dor apãsãtor, fãrã leac. Şi-l mângâia doar când deschideam portiţa de la ocol şi Monica se lãsa în cuprinderea ei drãgãstoasã. Nici una, nici alta nu mai aveau glas. Rãmâneau într-o muţenie prelungã, inimuţele potrivindu-şi tic-tacul la unison. Mama se alina şi atunci când o lãsam pe fiica mea în vacanţele scurte, de la cãmin. Apoi în celelalte, mai lungi, dupã ce a început şcoala. Mama îmi scria des. N-am pãstrat scrisorile mamei. Nu scria â€�ţDragii noştri”. Ea scria â€�ţDoriţii noştri”. Toate scrisorile acelea superbe, dovedeau urme de lacrimi. Mã dãscãlea, sã nu cert fata. Sã caut numai vorbe bune. S-o antrenez în lucruri uşoare: sã şteargã praful, sã spele batiste. Şi s-o laud. Sã-i apreciez munca. Mama îi spunea “hãrnicuţa mamii”. Şi era. Odatã, când s-a dus mama sã mulgã vaca, la întoarcere, a vãzut cã în gãleata cu apã plutesc nişte basmale, o pãpuşã şi ceasul deşteptãtor. - Monica mamii, ce faci!? - Spãl, mamã Ioanã. Spãl. - Nó, bine. Cã ne-om orienta dupã soare. Şi dupã cântatul cocoşului. Cã nu-s bani de cumpãrat alt ceas. Dar tu sã fii sãnãtoasã. Şi toţi copiii din lume. O legãturã cereascã exista între ele. În nopţile albe, mã bãteau gânduri: când va fi sã fie, cum sã-i spun fetei cã s-a prãpãdit mama? Va suporta vestea? Cum s-o pregãtesc sã înţeleagã, cã viaţa îşi urmeazã cursul? Cã toţi suntem trecãtori. E clar. Numai mamele pot face asemenea sacrificii. Copiii nu fac mare brânzã. N-am fost în stare sã gãsim o soluţie, de a încãlca regula aceea legalã şi normalã. Operaţia n-a durat mult. Au deschis-o şi au închis-o. Era treazã, când au scos-o din lift. Mã cãuta din priviri şi mi-a spus cã şi-a pierdut un papuc. Încercam sã-i abat gândurile. Sã-i spun cã nu moare omul când crede. Moare atunci când îi este scris. Jucam teatru, fãcând spirite de glumã. Şi cred cã am reuşit. Pentru cã dupã o lunã şi jumãtate, m-a oprit pe stradã o doamnã şi mi s-a adresat: “Cum aţi mai putut râde, când mama vã era pe moarte?” Nici eu nu ştiu. Râsul acela tâmp era un fel de carapace în care doream sã mã ascund de crudul adevãr. S-o mint şi s-o agãţ pe mama de firul acela subţiratic de speranţã. Şi am reuşit, pentru moment. La prima vizitã a doctorului, mama s-a plâns cã o arde spinarea. - Mã arde, domnule doftor, nu mã doare. - Te cred. Are sã te mai ardã, cã ai venit cam târziu. Cu intuiţia ei, m-a ispitit: “cam târziul” ãsta, al domnului doftor, înseamnã sfârşitul? Doamne, ajutã-mã sã ajung la casa mea. Sã o mai vãd o datã. Apoi, fie cum o fi. Şi-a aşezat protector mâna peste pansamentul proaspãt. Prin deschizãtura ferestrei, s-a auzit un tropot. - Auzi, ãştia-s caii lui Titu. Gândul o purta la feciorul ei cel mic. O linişte nesigurã i se citea pe faţã. Pleoapele molatice s-au închis. Calmantele şi-au fãcut efectul şi a cuprins-o un somn trist. Am hotãrât s-o ducem acasã cu trenul. Am cumpãrat toate locurile dintr-un compartiment de clasa întâi. Unul dintre feciorii ei a luat-o în braţe, ca pe un copil şi a urcat-o în tren. Celãlalt îi înşira minciuni de tot felul. - Sã mãnânci bine, sã te înzdrãveneşti. La varã vin la coasã. Vreau sã împrãştii brazdele, dupã mine. Şi sã aduni snopii din holda de ovãz, de pe pripor. Trebuie sã învingi. Noi am umplut lumea şi tata ce se face fãrã dumneata? - Nu mai vãd eu priporul â€" glãsui cu privirea pierdutã. A gãsit, totuşi, puterea sã destrame nişte amintiri. De atunci de când unul dintre bãieţi s-a îmbãtat criţã. Venise în permisie. Era hâtru şi feciorii din sat se adunau strugure, în jurul lui. Sã-i asculte poveştile şi sã plãteascã tot ce se consuma la fãgãdãu. Dãnilã a-ntrecut mãsura şi rezema gardul lui Leonaş. Vãzându-l, mama s-a apropiat de grupul cel vesel şi, îngãduitoare, a rostit: “am o vorbã cu feciorul meu; sã-l iertaţi o ţârã”. El s-a apropiat de mama, clãtinân¬du-se. - Auzi. Å¢ine-te de mine şi uitã-te drept înainte, dragul mamii. Mergem pe cãrare, prin mãlai. Nu mai luãm drumul de-a lungu. În ocol, i-a întâmpinat tata. - Îmi pare cã sînteţi înamoraţi, de veniţi aşa cuprinşi. - Lasã omule, cã-i fecior de cãtunie. S-o petrecut şî el un pic. Sã fie sãnãtos, cã nu-i bai. - Nu-i bai, dar nici fain, nu-i. M-aţi vãzut, vreodatã, beat? Nu i-a pãsat cã a mustrat-o tata. Era mândrã de feciorul ei. Îl vedea bãrbat. Amintiri, amintiri... Apoi...

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	Multumiri pentru vizita si pentru aprecieri	veronica oșorheian
2.	Vremuri, realitãţi; induioşãtoare poveste! Nu poate lãsa cititorul indiferent. Felicitãri!	Nicu Constantinescu
3.	Foarte fain...	elbi

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]