(Din volumul Duioşie peste umãr, Editura grinta Cluj-Napoca, 2013 de Veronica Oşorhein)
Locul acesta, din zestrea moşului, este în hotar cu poienarii. E, şi acesta, un colţ de rai din care copilãria nu poate fi izgonitã. Izvorul de apã, rãsãrit sub dosul Blidarului, se mai îmbogãţeşte cu câteva din dreapta şi din stânga, dãruite de Dumnezeu pentru a îndestula gospodãriile celor care trãiesc acolo. Pãmântul este roditor, se coace porumbul, iar livada, cu tot felul de pomi, gãzduieşte stoluri de pãsãret.
Moşul avea stupi, iar la vreme împlinitã, matca albinelor alegea locul, dupã reguli de ea ştiute. Loc de unde, cu mare grijã, roiul era scuturat într-o coşniţã ca o cãciulã uriaşã. În iernile grele, pânã au fost tineri, pomii erau înfãşuraţi cu sucituri din paie de ovãz. Când îl întrebam de ce-i înfãşoarã, tata ne rãspundea simplu: “Sã nu le fie frig şi sã nu-i roadã iepuriiâ€.
Verile petrecute aici, erau o copilãreascã desfãtare. Imaşul era îngrãdit şi nu trebuia sã pãzim animalele, nici sã le adãpãm â€" cã aveau acolo fântâna lor, dichisitã din pietre, ramuri şi glii. O fântânã în care se oglindea un petic de cer şi în care ne cicileam, dezamãgiţi cã undele apei ne strâmbau chipul şi ne rãsuceau trunchiurile de pãream nişte arãtãri din capãtul calendarului. Ce se petrecea acolo, în fântâna dobitoacelor, n-am desluşit multã vreme. Cine şi cu ce intenţie ne schimonosea în aşa mãsurã, n-a fost în stare sã ne explice nici tata. S-a descotorisit de întrebãrile noastre insistente, mai simplu decât ne aşteptam: eu n-am ştiinţã de fizica asta. Nişte spaime ne-au încercat, la început, dar uitându-ne unul la altul, ni s-au aşezat sufletele la loc, dupã ce am vãzut cã suntem cu trupul drept şi cu chipul bãlai pe care ni le-a dãruit Dumnezeu.
Mai la deal de fântâna asta, pe o bucatã de loc apãtos, creştea un pâlc de pipirig. Buna, într-o vreme de rãgaz, ne-a arâtat cum se poate împleti o leasã din tulpinile acelea tubulare. Nu vã miraţi. Leasa asta nu avea nici mãrimea şi nici trãinicia celei din nuiele. Dar, într-un soi de competiţie, o întrebuinţare tot i-am gãsit. Pescuiam mormoloci! Şi-i numãram. Cine prindea mai mulţi, era învingãtor. Aşa se vedea îndemânarea împletitorului, dar şi cutezanţa. Bietele vietãţi înotau dintr-o parte în alta, speriate de lesele meşteşugite dupã priceperea noastrã. Prinşi în joaca asta pãcãtoasã, ne pomeneam, la urmã, uzi şi nãclãiţi, de-i era mai mare â€ţdragulâ€, când ne vedea mama întorcându-ne spre casã. Iar când îi povesteam despre isprava cu mormoloci, ne dojenea:
- Aţi fost, voi, în stare sã chinuiţi puii de broascã? Ei numai în apã pot trãi. Aţi pãcãtuit, aşa sã ştiţi! Pe searã, va trebui sã ziceţi de douã ori rugãciunile, sã vã ierte Dumnezeu. Altfel ... Hai, dezbrãcaţi-vã, cã sunteţi ca nişte purcei. Nici ãia nu-s ca voi. Mergeţi în grajd şi uitaţi-vã la ei!
Printre alunii din imaş, pe vremea strãbunicilor, au rãsãrit câţiva cireşi amari. Unii au îmbãtrânit, alţii au rãsãrit şi le-au luat locul. Când se coceau, mâncam cireşe cu nemiluita. Apoi, plângeam de nişte dureri de cap îngrozitoare. În cireşul cel mare, cu cireşe negre şi mãrunte, pe care l-a despicat un trãsnet, nu s-a mai urcat nimeni, de multã vreme. Cândva, în tinereţea moşului, ar fi pus rãmãşag, cã urcã în cireş, o slugã. Cumva, sluga a ajuns pânã la jumãtatea cireşului. Se pare cã de acolo, de sus, vezi lumea altfel şi te poate cuprinde ameţeala.
- Ionicã, tatã, ajunge cât ai urcat. Ia tu câştigul, dar coboarã, cã nu vreau sã te culeg ca pe cireşe.
- Rãmãşagu-i rãmãşag, bãdie..., dar mai bine cobor de bunã voie.
Ajuns cu picioarele pe pãmânt, pe Ionicã l-a apucat un tremur al genunchilor şi a glãsuit: n-am cugetat bine, bãdie. Dacã picam de acolo, pãţeam ce a pãţit Zurgalãu, când s-a urcat în frasin, sã taie frunze la capre. Numai Dumnezeu ştie ce plan are cu cireşul ãsta.
Când cireşele astea erau rãscoapte, le culegeam de pe jos. Ni se înnegreau mâinile şi buzele, de ne apuca râsul, vãzându-ne aşa feşteliţi.
Printre tufele de alun, dupã ploaie, apãreau iuţari. Fripţi pe plitã ori pe jar, în vreme ce gãzduiau în pãlãrie nişte brânzã de oi sãratã, cãpãtau un gust plãcut. Am aflat cã cel care pregãteşte mâncãruri se numeşte bucãtar. Şi am vrut sã ne dovedim iscusinţa. Nãdãjduind cã pãrinţii o sã ne laude isprava. Am ales iuţarii cei mai frumoşi. Ştiam cã unii bureţi au viermi. Am rupt câteva cozi, din care şiroia un fel de lapte. O poalã de bureţi am adunat. Şi am urcat piciorul imaşului, plini de bucurie. Când am ajuns la fântânã, nu mai puteam deschide ochii de usturime. Lacrimile se prelingeau şiroaie.
â€" Hai, spalã-te pe faţã! Ai dat cu mâna la ochi. Vezi, dacã le-ai rupt coada !? Spalã-te bine.
â€" Nu mai pot deschide ochii... Ce mã fac, Doamne... ?
Experinţa asta n-o doresc nimãnui. Mama avea copil la sân. Şi mi-a muls lapte în ochi, pânã m-a lecuit.
Într-o varã, dupã ce ne-a adus mama nişte pere cu o aromã deosebitã, Ştefãnucã a hotãrât sã mergem în Dealul Drãgotenilor. Acolo trãia un frate al mamei, care n-a avut copii. Cunoşteam drumul carelor, dar fratele meu a propus o scurtãturã. Trebuia sã trecem un capãt de pãdure, câteva garduri, câteva pâraie... Şi am luat-o la sãnãtoasa. Mai firavã, rãmâneam în urmã. Dar nu m-am lãsat.
Un câine hrãpãreţ a semnalat prezenţa noastrã. Gazdele au ieşit în prag.
â€" Mãi, Ioane, ãştia-s nepoţii noştri. Batã-vã norocu, dar cu cine aţi venit?
â€" Pãi... singuri. Am venit dupã pere timpurii.
â€" Pãrinţii ştiu?
â€" Le-om spune, când ne întoarcem. Şi s-or bucura, dacã le ducem pere.
â€" Era bine sã ştie unde aţi plecat. Bumbuşca are nişte câini foarte rãi.
â€" Am venit pe scurtãturã.
â€" Şi sora ta unde şi-a pierdut pânzãtura?
â€" Pãi ... şti-o amaru ei, cã de-abia s-o ţinut dupã mine. Altã datã, n-o mai iau. Dacã nu-i în stare sã-şi grijeascã hainele, ce sã-i fac? Moşu spune cã oaia care nu-şi poate duce lâna, nu-i bunã numai belitã.
â€" Mãi sfãtosule, eu nu ştiu dacã v-a lãuda mamã-ta. Haideţi sã culegem pere. Sã nu vã prindã seara â€" glãsui mãtuşa Nastasia.
Am crezut cã fac o glumã pe seama mea. Dar nu era aşa. Mi-am cãutat pânzãtura. Şi n-o aveam. M-au podidit lacrimile.
â€" Hai, nu scânci, o sã mergeţi pe unde aţi venit şi poate o gãsiţi.
Parcã înflorea în mine o speranţã. Am cules pere şi ne-am întors pe aceeaşi scurtãturã. Soarele scãpãta. Şi îndoiala creştea în sufletul meu. Sporeau şi paşii noştri, sã nu ne prindã întunericul. În drumul nostru, am trecut şi peste un trunchi de copac acoperit cu muşchi verde. Acolo, într-un ciot nãpãdit de rugi, flutura pânzãtura. Mai ceva decât steagul scuturat de Miluţ al lui Cotuţ. Unde mi-o fi fost capul, de n-am sinţit când pânzãtura s-a desprins de şnur?
Toamna ne era îndestulatã şi de alune din tufele crescute prin imaş, dupã voia lor. Cercetam rodul dacã se desprinde din cãluş. Aşa-i spunea tata grupajului de trei, patru sau cinci alune, învecinate la bazã într-un înveliş pãstãieţ. La coacerea deplinã, alunele cad la îndemâna rozãtoarelor care au nevoie de provizii pentru iarnã. Mişinã se cheamã cãmara lor ascunsã în pãmânt. Dupã ce frunzele alunilor se aşterneau covor, rãscoleam şi noi stratul de frunze şi ne umpleam buzunarele cu alune dibuite cu opincile. Sãltãreţele veveriţe culegeau hrana din copac şi o ascundeau în cãmãrile lor. Mari bãtãi de cap ne-au dat veveriţele acelea. Înfãţişarea agerã, ochii întunecoşi, dar şi coada înfoiatã, ne stârneau dorinţa de a prinde mãcar una, sã-i simţim moliciunea blãniţei, sã-i cercetãm picioarele - sã vedem ce fel de praştie secretã le dirijeazã salturile de pe o crenguţã pe alta. Å¢âşneau cu atâta uşurinţã, încât, acuma, îmi pun şi mai multe întrebãri.
