Urcam ades pe muntele stâncos
Şi ocoleam cu grijã crengile de brad;
În luminişuri, soarele impetuos
Mã rãsfãţa ca pe un camarad.
Mã aşezam în luminiş pe-o stâncã,
Simţeam cum inima în piept se potolea
Şi-o linişte interioarã şi adâncã
Îmi da viaţã şi mã-nveselea.
Trãiam emoţia acelor clipe,
Cât tainice şi sfinte deopotrivã,
Şi mã temeam de vânt sã nu disipe
Din dulcea-mi linişte meditativã.
Treceau deasupra aripi fâlfâind
Şi tresãream din dulcea aţipire…
Ziceam: stai viaţã nu trece grãbind,
Nu-mi stâjeni a clipei fericire!
Dar timpul alerga â€" vechea meteahnã
Şi pacea mi se transforma în trezire,
Şi din nou m-adâncea în netihnã
Cu multe griji şi poveri, în neştire.
Pasul mã cãra cu poverile mele
Şi fãceam mereu alte popasuri,
Pe stânci descãrcam o parte din ele,
Fericit cã rãzbeam prin grelele pasuri.
Mai urc şi-acum pe muntele stâncos,
Gãsesc aceleaşi locuri unde poposesc,
Caut pacea sufletului meu de vreme ros,
În luminişuri sã o regãsesc.
Dar pasu-i mai greoi, îmi pare drumul lung,
Urcuşu-i dificil şi-mi pare mai abrupt,
Când reuşesc totuşi târziu s-ajung,
Constat cã o parte din pace s-a rupt.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Nici multa pace nu e buna. Sigur ca atunci cand ti se pare ca ai pierdut-o, ea revin e sub o alta forma, poate mai evoluata.
Cerasela, grijile le cunoastem aproape de cand ne nastem sub diferite forme, dar la inceput iesim invingatori in lupta cu ele (aceea este tineretea), apoi grijile incep sa profite de vulnerabilitatea adversarului si ies de multe ori victorioase. Succes in lupta!
Numai depasind viteza luminii putem opri timpul in loc. Poate candva omenirea cu progresele ei uluitoare va ajuge si acolo, dar asta ar insemna sfidarea vointei divine.
Multumesc de trecere Allexya!
Câte am putea face dacã am putea opri timpul în loc, câte am repara, câte am schimba, dar nu se poate şi trebuie sã ne împãcãm cu ideea cã facem parte dintr-o lume efemerã. Trecerea timpului...veşnicul subiect care bântuie prin colţurile minţii umane.
