Se scurge timpul greu ca în mormânt,
Ca o absurdã şi grea penitenţã,
Singurãtatea te macinã-ncet, însã sigur,
Pustiul te devoreazã când rãmâi singur;
Am sã mã mint, sã pot trãi la urgenţã,
Când noaptea se lasã haotic pe aripi de vânt.
Se lasã în jur bezna rece,
Iar eu aştept un verdict;
Aştept ca Domnul Doctor sã-mi spunã:
Omule, tu mâine vei fi operat sau peste-o lunã;
Dau sã pun o-ntrebare: e tabu, este strict!
Asistenta, face un gest şi-ntrebarea îmi trece.
Rãmân cu întrebarea pe buze;
Eu nu mai pot afla şi decide nimic,
Aş vrea sã decid, e în joc viaţa mea,
Dar, soarta-mi se va decide la o cafea;
Mã simt ca o gâzã, ceva foarte mic
Şi tot eu trebuie sã-mi cer scuze.
Trebuie sã trãim senzaţia unui sfârşit
Ca sã ne bucurãm de speranţã?
Domnule Doctor tu hotãrãşti singur;
Tu ştii ce urmeazã, ştii sigur!
Eu, voi afla în cea de pe urmã instanţã;
Sper cã-mi vei spune: am reuşit!
Dar pânã atunci eu rãmân singur
Indiferent cine e lângã mine,
Nu are cum sã aştepte în locul meu;
Cei din jur mã iubesc sigur-ştiu eu,
Ar face orice spre a-mi fi bine,
Dar destinul e problemã personalã, desigur!
Te naşti şi mori singur:
E dreptul şi destinul tãu sã înduri,
E nevoie de speranţã-n durere;
Şi cei ce au totul, au nevoie sã spere,
Şi ei mor fãrã favoruri, tot singuri;
Când mori nu mai conteazã cine-i în jur.
În spital te simţi o gânganie,
Ceva minuscul, pe care cinismul
Sau nepãsarea unei asistente stereotipã,
Îl poate strivi într-o clipã;
Am înţeles în spital cã omul
E o cantitate neglijabilã, dar încã vie.
Suntem deci nişte gângãnii pitice
De care dispun nişte oameni,
Mai mari sau care se cred mai mari,
Mai pregãtiţi, cu nervii mai tari,
Care pot deveni şi ei mâine tot nimeni;
Şi lor li se poate-ntâmpla mâine, orice.
Nu ştiu; a fost destin sau întâmplare:
Îţi mulţumesc Domnule Doctor!
M-ai operat in mod profesionist,
N-am suferit, eşti un artist,
Mi-ai schimbat viaţa şi îţi sunt dator,
Din nou mã simt sãnãtos şi tare.
Doamnã asistentã, ştiu cã şi tu ai probleme
Dar acordã-mi din timpul tãu un moment,
Sã-mi explici lucruri pe care le ştii numai tu,
Tu ştii ce am eu de fãcut, dar eu nu;
O vorbã de duh, un cuvânt pansament,
Vreau sã respect un regim fãrã dileme.
Aştept de la tine o vorbã, un sfat,
Care m-ar vindeca pe moment
Mai mult ca substanţa ce-o pui în perfuzii,
Spune-mi orice, vreau sã cred în iluzii,
O vorbã de duh în loc de medicament;
Nu e drept sã-mi vorbesti ingâmfat;
Doamnã asistentã, de ce ai uitat
Cã boala, operaţia, înseamnã suferinţã?
Tu nu vrei sã înţelegi, dar eu te-nţeleg,
Nu vreau suferinţa mea de tine s-o leg,
Dar dacã nu mi-ai cere-atâta umilinţã,
M-aş vindeca, sau aş muri împãcat.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Aceste versuri sunt realiste pentru ca izvorasc din realitati traite personal si observate in spital. E lipsa de comunicare, superficialitate, aroganta, etc. Vamultumesc Necol si Allexya ca ati avut rabdare sa ma cititi si ati inteles realismul acestor versuri.
Asa este, insa cum spun si aceste versuri, foarte realiste, si ei - doctorii, asistentele, vor deveni intr-o zi pacienti, vor ajunge la mila si indemanarea altora, asa ca trebuie sa intelegem ca asta este natura omului. Realiste versuri.
