Într-o zi, pe drum mergând,
Întâlnii un om plângând:
Ce plângi bade, poţi sã-mi spui?
Şi-mi rãspunde-aşa haihui:
-Fost-am la oraş departe,
Sã ,,cat’’ la stãpâni dreptate,
Dar dreptate n-am gãsit
M-am întors şi mai falit.
Mai sãrac decât am fost;
Voi intra de-acum în post;
Fãrã bani, fãrã bucate,
De griji dorm pe apucate.
Lacrimile au secat,
Plâng românii pe uscat,
N-au nici lemne pentru foc,
A-nţãrcat orice noroc.
Viaţa-i grea, viaţã de câine,
Slugãrim în ţãri strãine,
Cã la noi un pumn de hoţi
Ne-au furat pâinea la toţi.
Ne-au lãsat flãmânzi şi goi,
Şi ne-au supt vlaga din noi,
Ne-au supus la fãr-de legi,
Nu mai ştii ce sã-nţelegi!
Au dispus de-ntreaga ţarã,
Pe umeri ne-au pus povarã,
Au furat şi au vândut,
Noi plãtim acum tribut.
Ascultând cu luare-aminte,
Am rãmas fãrã cuvinte…
M-am simţit aşa, nãtâng,
Şi-ncepui şi eu sã plâng…
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
poezia ta mi-a produs aceeaşi reacţie sufleteascã ca poezia lui elbi postatã tot ieri *chiar de nu-i scris *, asemenea poezii trebuie sã aparã pe media sau într-un volum
