Ursu
Degerase. Îi îngheţaserã urechile şi nasul. Tremura. Tot corpul sãu era îngheţat. Chiar şi ochii lui, luminoşi ca strãlucirea lacului luminat de lunã noaptea, pãreau îngheţaţi. Era pe moarte. Dar nu, nu putea sã moarã încã. Trebuia sã-şi gãseascã stãpânul. Lãtra. Lãtra mai tare. Ajunsese sã-l doarã gâtul. Mai avea puţin şi rãguşea. Dar el lãtra. Îşi chema stãpânul.
Îl pierduse. Îl pierduse acum douã sãptãmâni. De-atunci îl tot cãuta printre stânci, în aproape nesfârşitul ger al iernii. Plecase cu stãpânul lui la vânãtoare de iepuri şi cãprioare la sfârşitul lui noiembrie. Şi-acum era decembrie. Iar din cauza gerului care îi îngheţase picioarele, şchiopãta. Dar el îşi cãuta stãpânul. Tot ce mai ştia Ursu în mintea lui de câine era cã stãpânul sãu plecase sã prindã un iepure. Şi-apoi, nimic. Îl pierduse. Începuse sã tuşeascã. Îi dârdâia coada. Da, coada sa jucãuşã, cu care-şi saluta stãpânul, pe Gheorghe, când acesta se întorcea din crâng cu câte un vânat. Şi Gheorghe îl mângâia mereu atunci şi-l sãruta pe cap. Cu toţii îi ştiau împreunã: Gheorghe şi Ursu. Erau amândoi nedespãrţiţi de când Gheorghe îl salvase pe Ursu din faţa unui lup. Pe-atunci Ursu era doar un pui. Un pui abandonat de vechii sãi stãpâni pe când avea doar şapte luni. Şi acum Ursu avea trei ani. Şi încã-şi mai amintea zâmbetul stãpânului şi faţa sa luminoasã.
Dintr-odatã mirosi ceva. Ceva cunoscut. Se duse alergând aproape de nişte stânci ascuţite. Îşi ridicã cu greu urechile îngheţate. Cu ultimele puteri, lãtrã. Se-apropie de patru bolovani mari de piatrã. Îşi mirosea stãpânul. Era acolo. Sãpã sub zãpadã. Era sigur cã acolo îl va gãsi pe stãpânul sãu, pe Gheorghe. Deodatã dãdu de ghetele lui Gheorghe şi de corpul unui om mort. Lent, Ursu linse cu limba faţa mortului. Din ochii lui curgeau lacrimi îngheţate. Acum putea sã moarã. Se aşezã pe corpul lui Gheorghe şi închise ochii.
